O vizitam cam de două ori pe lună în apartamentul ei dintr-unul dintre blocurile de peste drum de Sala Palatului. Și la nouăzeci de ani, Antoaneta Ralian își păstrase urme din frumusețea ei de leoaică blîndă. Ne împrieteniserăm cu aproape 30 de ani în urmă. Avea o franchețe cu care nu te prea întîlnești în lumea literară. Vorbeam ore întregi despre autorii pe care-i traducea, dar făceam și schimb de bîrfe. Chiar și cînd nu ieșea din casă, plictisită de vreo boală, Antoaneta era la curent cu ultimele noutăți.
O vizita multă lume: editori, traducători, prietene cititoare, melomani, reporteri, încît, cînd mă duceam la ea, îmi făcea o fereastră în programul încărcat al după-amiezelor sale. Lucra cu plăcere la traduceri. N-am auzit-o niciodată plîngîndu-se că muncește. Era mereu inspirată, ca sub o vrajă care o împiedica să-și ia vacanță. În ultimii ani nu mai accepta comenzi din partea editorilor, ci ea le propunea titluri. Doamna Ralian era recunoscută pentru gustul ei literar infailibil, astfel că volumele traduse de ea purtau o banderolă pe care scria „Traducere de Antoaneta Ralian”. Nu era doar un simplu omagiu pentru decana traducătorilor români. Cărțile tălmăcite de ea se vindeau mai bine decît altele, fiindcă cititorii știau că Antoaneta nu se încurcă cu autori de mîna a doua. Ultima traducere semnată de ea a fost Portretul lui Dorian Gray. Nu-i plăcea vechea versiune românească a romanului lui Oscar Wilde. I se părea corectă, dar lipsită de strălucirea originalului.
Cînd a tradus ultimele două volume din Cvartetul din Alexandria, splendoarea stilului lui Durrell și-a găsit echivalentul românesc într-un magnific efort al Antoanetei de a intra în pielea romancierului. Frumoasa și stenica doamnă Ralian se simțea ca un actor de compoziție care se poate metamorfoza trecînd de la un personaj la altul, ajutată de o ironie fără cusur și de o genială versatilitate. Cînd lucra își închidea mobilul. În locul robotului clasic, auzeai vocea soțului ei: „Antoaneta și Marius Ralian”, deși Marius, bătrînul jurnalist, trecuse de mulți ani la cele veșnice. Cînd voia să-l audă, fiindcă i se făcea dor de el, Antoaneta suna de pe „fix” la telefonul lor mobil. Asta o făcea să zîmbească amintindu-și cum Ralian înregistrase acel mesaj, după mai multe probe de voce la care fusese martoră în ziua cînd își cumpăraseră această jucărie, pe atunci atît de scumpă, încît o împărțeau pe din două. Apoi a venit ziua nenorocită cînd Antoaneta n-a mai răspuns la mobil. Nu trecuseră decît cîteva zile de cînd îmi spusese că se plictisise iremediabil de bolile care o sîcîiau. Anunțul politicos de pe mobil, „Antoaneta și Marius Ralian”, mi s-a părut că suna cu totul altfel decît înainte: devenise de o definitivă și condescendentă seninătate din partea amîndurora. Iar numărul lor de mobil, am verificat azi, a rămas nealocat.