Greenhours și Teatrul Luni. Un independent care cîștigă.
Reporter: Ai fost vînat. Ești pradă?
Voicu Rădescu: Uau! Ciudat lucru să știi că ai putea să fi fost vînat… și nu de-o blondă. Nu m-am gîndit pînă acum la asta. Dar cred că așa a fost (o mai fi!?). Probabil însă că gonacii recrutați să mă prindă, odată ce n-am devenit rapid pradă, s-au întors să păzească, de data asta, prăzile reale…
Rep.: Cum supraviețuiești prin teatru?
V.R.: Mersi, prost. Atît eu, cît și artiștii care cu siguranță nu-și pot cîștiga existența din prezențele pe scena Teatrului Luni. Numai de aceea mai aveți șansa să îi întîlniți și prin alte spații: la TNB, Godot, Bulandra, La Scena, Un Teatru etc… Același lucru se întîmplă cu scena noastră muzicală, de jazz, în special. Teatrul independent este plin de surprize și de întîmplări ciudate. Ca de exemplu: aveam programat L-V: 18-16 cu Lari Giorgescu în Green… Lari repeta de zor în underground, eu mă puneam la curent cu presa, iar Rozana, care se ocupă de PR-ul Green-ului, se bucura de o înghețată pe Magheru împreună cu actrița Ilinca Manolache. Eu le bănuiesc de window shopping, dar fie. Și deodată, cu o oră înainte de spectacol, am realizat că uitaserăm să aducem televizorul pe care îl folosim preț de cinci minute la final, pentru difuzarea unei secvețe porno (scuzați), vitală întru conturarea personajului. Ne-am mobilizat. Adică Ilinca a zis că vine să vadă și ea spectacolul… împreună cu televizorul ei. O chestie imensă (modernă prin 1991), cu lămpi – așa a fost: eu, două fete, o pătură (care s-a rupt și încă nu i-am înlocuit-o Ilincăi) și imensitatea aia din garsoniera ei, pe care am reușit să o cărăm pe scări, pînă la mașină și apoi jos în Green. Aproape c-am bătut filmul lui Radu Jude, Lampa cu căciulă. În fine, am ajuns cu televizorul la scenă… și, cînd să facem proba, am realizat că nu-i telecomanda. Am folosit un laptop, în schimb, și așa a rămas de-atunci. Underground-ul e versatil! Altădată am reușit (regizorul tehnic nu era de față – se angajase în televiziune pentru un ban în plus) să trimitem, la un festival, scaunele rotative din spectacolul Aggressive mediocrity fără picioare. Adică am trimis doar șezuturile.
Rep.: Cum trăiești teatrul din culise?
V.R.: Hmmm… păi, în culise descoperi, de exemplu, că Marius Manole nu e perfect, adică are și el un pic de burtică. Sau că picioarele Liei Bugnar sînt perfecte, exact cum le intuiești pe stradă. Sau că Medeea Marinescu e superbă chiar și în lumină de neon. Sau că dulcea Ana Mărgineanu e un cerber înainte de spectacol ș.a. Vezi multe în culise. Inclusiv actori înainte să-și pună fețele. E greu să respiri cu toate emoțiile în jur, care uneori ți se răsfrîng ție în cap. O întîmplare care se repetă: după spectacol, intru în culise, încîntat de ce am văzut și dau cu ochii de un grup dezamăgit care insistă să se autoflageleze: “A fost dezastru!!!”. Și invers, dar asta rămîne între noi și cititori…