Vor supraviețui localurile cu narghilea legii antifumat?

Un nor fumuriu de circumspecție plutește deasupra României. Fumători și nefumători deopotrivă se întreabă dacă prevederile legii vizînd interzicerea „produselor din tutun” în spații publice vor fi respectate la literă. Cu alte cuvinte: în localurile unde, pînă acum, se fuma neîngrădit, cu cafeluța sau berea alături, clienții tabagici vor fi poftiți pe ușă afară? Vor dispărea scrumierele de pe mese? Semnul cu țigareta tăiată de pe peretele salonului de nefumători (acolo unde acesta există) va fi așezat acum și în sala mare, unde, pînă mai ieri, fumul de tutun domnea suveran? Sau românii vor găsi – și acum… – căi de a domoli intransigența legii? Sau de a o ocoli de-a dreptul? Oricum va fi, va fi interesant de urmărit.

De asemenea, e de urmărit ce se va întîmpla cu locuri dedicate tradițional fumatului, precum Salonul Spionilor de la Athénée Palace Hilton. Incinta, actualmente numită English Bar, este de un secol ogeacul predilect al amatorilor de trabucuri. Cum se întîlneau acolo spioni din toată lumea și țeseau intrigi ca din 007, poate fiecare dintre noi să-și închipuie… sau nu. Dar faptul că în polul trabucurilor nu se va mai putea fuma trabuc, pipă sau altă specialitate tutungească rupe brutal o tradiție aristocratică de huzur și hedonism. Este, poate, un fel de a deșerta copaia cu ce e mai de preț în ea.

Probabil că, dacă oamenii nu ar fuma în exces (vorba atenționării de la TV), ci doar la ocazii sau în cadrul unor ritualuri speciale (așa cum pufăie amerindienii pipa păcii), poate că am fi cu toții mai sănătoși și mai puțin învrăjbiți între noi, ca fumători activi și pasivi. Și poate că și tutunul ar avea un alt gust, mai festiv, mai solemn, mai demn de a fi apreciat cu niște papile nehîrșite și cu un aparat respirator neîmbîcsit. Dacă fumătorii s-ar dedica degustării de tutun ca unui huzur special, asemeni gentlemanilor de la Athénée Palace, poate că nu am discuta azi de o strategie mondială antifumat. Dar fumatul modern este cel al marilor volume de vînzări ale multinaționalelor tutungerești, a căror putere se compară cu cea a marilor state și alianțe. Fumatul modern este cel al țigării de stres, de focusare, de angoasă, dar e și cel al aditivilor care dau dependență, al metehnelor stimulate și al dependenței întreținute artificial, agresiv, industrial.

Fumatul ca tabiet hedonic și ca pretext de socializare este, de altfel, conceptul localurilor cu narghilea. Un epicentru al narghilelelor precum Pasajul Villacrosse din Centrul Vechi demonstrează ce puternic agregator social și consumeristic este recipientul cel pîntecos cu țevușcă și muștiuc. O trecere agale prin pasaj, cu ochii spre vitrinele localurilor, arată diferența dramatică dintre țigară și narghilea, dintre nărav și tabiet, dintre obicei și ritual. Ați văzut? Unul și același fumător care și-ar fuma țigara chircit și nervos se destinde și se tolănește ca un vizir, încă de cînd ospătarul îi aduce narghileaua bolborosindă. Parcă devii dintr-o dată o ființă mai contemplativă, mai înțeleaptă, mai „bazată” atunci cînd duci muștiucul narghilelei la gură. O țigaretă e o rutină, o narghilea e un eveniment.

Și acum e cazul să menționăm amănuntul-cheie: există – și sînt foarte apreciate – amestecurile de narghilea fără nicotină („fără tutun”, cum li se spune popular). Ceea ce face ca narghileaua să fie exceptată de legea antifumat (referitoare doar la „produse din tutun”). Carevasăzică, să fie permis fumatul de narghilea în localuri. Vom vedea oare narghilelele năpădind localurile patriei? Răbdare și – vorba vine – tutun…