Bună dimineața, sclavilor din lumea-ntreagă, deși dimineață era când m-am trezit eu, azi-noapte, de mai multe ori, din cauză că aveam treabă. La noi la serviciu așa e, ți se fixează deadline-uri și noaptea. Ai, n-ai chef, tre’ să te trezești să predai lucrarea, indiferent dacă ea înseamnă să izbești o mingiuță de pereți, să mănânci niște crănțănele sau pur și simplu să te speli.
Prima dată, azi-noapte, m-am trezit pe la 2, ca să îi pun curul pe față sclavului, a doua oară mi-am pus să sune ceasul interior pe la 4, ca să îi bag sclavei coada în nas, iar pe la 6 m-a luat… așa, din somn, o nostalgie, o melancolie, o poftă să mă arunc peste ei în pat de pe vreun dulap, ceva. Oamenii ar numi fenomenul „nostalgia depărtărilor” sau așa ceva, doar că ei, într-un moment d-ăsta, ar pleca pe mare, de nebuni, în timp ce noi, pisicile, care suntem cele mai comode ființe din univers, dacă ne mișcăm de unde suntem, ca să ne urcăm pe un dulap, ne simțim ca și cum am fi plecate în delegație, la maaaaaaaare distanță de casă. Când ne dăm jos de-acolo, ne așteptăm să fim primite de întreaga familie cu pupături, flori, conservă de-aia bună, de ton cu brânzică, și lacrimi de „bun venit”. Din păcate, nesimțiții de sclavi nu se sesizează, așa că suntem obligate să ne raportăm la mobile și la pereți ca la un adevărat comitet de întâmpinare. Ne frecăm de ele și sfârâim, exprimându-ne astfel bucuria uriașă că ne-am întors din pribegie.
Dar să revenim la momentul în care m-a apucat nostalgia de a mă sui pe vreun dulap, ca să le sar de-acolo în cap sclavilor. Cu riscul de a-mi aminti ceva neplăcut, trebuie să vă mărturisesc că n-am reușit să-mi pun planul în aplicare. Oricât de mult m-am frichinit prin dormitor, nu am reușit să găsesc dulapul de pe care să execut acrobația. Numai noptiere, numai polițe, nicio mobilă înaltă poziționată avantajos, frate… Mi-am făcut o mie de nervi, am reușit să mă calmez de-abia după ce am împins cu lăbuța, de pe polițele alea, câteva obiecte care au căzut cu zgomot pe parchet. S-a trezit imediat sclava, ceea ce m-a bucurat, că era evident că vrea să ne jucăm. Așa că, harști, am sărit să o mușc, iar când a vrut să mă prindă, m-am băgat întâi sub pat, apoi după perdele, apoi am sărit ca o furtună pe o noptieră, apoi am alergat, ca pe autostradă, pe sclavul rămas adormit, după care, din nou, țuști, sub pat și după perdele. Nebunie, cred că nici la Disneyland nu e așa distracție. În final, m-a prins scârba, moment în care mi-am dat seama că nu intenționase din capul locului să se joace, ci să mă dea afară. Mi se pare o mizerie să îți bați joc în halul ăsta de o biată pisicuță, să te trezești în toiul nopții, lăsând-o să creadă că vrei să vă jucați, dar, în realitate, tu să ai gânduri de abandon.
Căci, da, m-a abandonat vrăjitoarea, oameni buni, m-a dat afară din dormitor. Mă aflu în fața unei uși albe, pe care o zgârii tânguindu-mă, mă plouă rece și ud, aici, în hol, unde sufăr, iar în jurul meu sunt maidanezi furioși, care vor să mă mănânce de vie. Vrea cineva dintre voi să mă adopte, suflete bune care mă citiți?