Este aproape o blasfemie să lucrezi ca procuror în cadrul Direcției Naționale Anticorupție și să fii la fel de cunoscut ca Laura Codruța Kövesi. Adică da, poți munci, poți instrumenta dosare, poți avea rezultate, dar e de preferat să fii discret. În nici un caz n-are rost să te arunci ca fraierul spre decorații și premii care ar putea umbri strălucirea celei mai curajoase femei dintre femeile curajoase, a celei mai luptătoare dintre luptătoarele cu corupții, a celei mai neînfricate apărătoare a statului de drept.
E drept, procurorii și judecătorii sunt, prin natura meseriei lor, persoane discrete. Nu-și prea permit să danseze pe mese sau să adaste la șprițuri prelungite prin localuri publice. Desigur, există și situații în care se mai pot face derogări, dar pentru ca un astfel de comportament să fie tolerat, paranghelia trebuie să aibă loc fie într-o vie aparținând unui colaborator de nădejde al SRI, fie direct într-o proprietate care aparține SRI-ului. Acolo se pot aduce și lăutari, pot veni și prieteni apropiați, nu este exclus să participe și viitori inculpați… Dar, altfel…
Se mai întâmplă, din când în când, ca vreun procuror de la DNA sau de pe la alte parchete să ajungă vedetă. Dar e un proces pe care nu-l controlează. În definitiv, nu toți au la dispoziție departamente de comunicare precum cel al doamnei Kövesi. Și, de obicei, atunci când devin vedete, cariera procurorilor e pe sfârșite, căci informațiile care încep să apară despre ei nu sunt cele mai măgulitaore. Fie vreun prieten ajuns la nevoie găsește prin computer pozele cu ei prăbușiți pe lăutari, fie ies la iveală înregistrări la fel de puțin măgulitoare. Atunci când e groasă, ori CSM, ori procurorii direct reacționează, punând capăt unor cariere până atunci ascunse ochilor publicului. Cam așa s-a întâmplat săptămâna trecută și cu procurorul Mircea Negulescu și cu a sa carieră de senzație.
Mircea Negulescu, procuror, ajunsese în ultimii ani să lucreze în cadrul serviciului teritorial Ploiești al DNA, după o carieră destul de spectaculoasă pe plan local și cu ramificații puternice pe plan național. Practic, Negulescu era o stea în plină afirmare într-o unitate de elită a DNA, cum frumos a afirmat șefa direcției recent (despre DNA Ploiești, desigur, nu despre Negulescu).
Și, totuși, cum a ajuns omul acela acolo? Destul de simplu, dedicându-și viața slujirii Justiției.
Mircea Negulescu a absolvit Facultatea de Drept din cadrul absolut obscurei Universități Române de Științe și Arte “Gheorghe Cristea” din București. Și de parcă n-ajungea că a absolvit o universitate privată, pe vremea când pentru a obține o diplomă la o astfel de universitate era suficient să-ți plătești taxele, dar Mircea Negulescu a mai și devenit procuror fără a respecta legile în vigoare chiar și la vremea aceea. Căci, pentru a deveni procuror, ar fi trebuit fie să dea un examen de admitere în magistratură, fie să fi absolvit Institutul Național al Magistraturii, fie să fi profesat timp de cinci ani într-o funcție similară celei de magistrat. Or, din biografia domnului Negulescu lipsește exact data examenului de admitere în magistratură. Examen care ar fi fost absolut necesar, mai ales pentru că numitul a devenit procuror la parchetul de pe lângă Judecătoria Ploiești fără să fi absolvit INM, la foarte scurtă vreme după absolvirea Facultății de Drept de la obscura unversitate “Gheorghe Cristea”.
Intrat, așadar, pe ușa din dos în procuratură, Mircea Negulescu a avut o ascensiune constantă, promovând periodic la parchete din ce în ce mai importante, până a ajuns la DNA. Mai mult, în 2011, Mircea Negulescu a candidat la o funcție de inspector în cadrul Inspecției Judiciare a CSM. Adică ar fi vrut să fie unul dintre cei care-i controlează pe procurorii din întreaga țară. N-a fost să fie, dar, în schimb, a ajuns la DNA, luptând în tabăra anticorupției.
Cu siguranță, unui asemenea erou toată lumea îi caută nod în papură. Dar e mai puțin important că ai ajuns în procuratură fără a respecta legea sau, cum se întâmplă în alte cazuri, că ai plagiat puțin în teza de doctorat. Important e să lupți de partea bună a forței. Care e aia, nici nu mai contează, clanță să aibă forța respectivă.