În 1981, Mauritania a fost ultima țară din lume în care a fost abolită, cel puțin la nivel oficial, sclavia. Bucuria imensă a sclavilor a fost, la vremea aceea, destul de puțin vizibilă, pentru că Mauritania are o suprafață de vreo trei ori mai mare decît România, dar o populație cam cît are Bucureștiul. Așa, răspîndiți printre dunele Saharei, era greu să-i vezi pe sclavi cum se bucură. Dar chiar dacă i-ai fi văzut, oricum n-ai fi putut să te bucuri de priveliște prea multă vreme, pentru că foștii sclavi, cu burțile lipite de spate de foame, s-au întors la foștii stăpîni, cerîndu-și lanțurile înapoi, dacă vin cu cîteva firimituri la pachet. Adică da, e mișto libertatea, e superbă autodeterminarea, dar foamea învinge. În zilele noastre încă mai există sclavi în Mauritania, deși nu cu acte.
Cam așa stau lucrurile zilele astea cu unii stăpîni de județe pe care PSD îi are răspîndiți prin țară. Vor libertate, descentralizare, dreptul de a decide ei, pe moșiile lor, ce e bine, ce e rău, cine se căsătorește virgin și cine nu. Obligat să facă din ce în ce mai multe concesii ca să se poată menține în fruntea partidului, Liviu Dragnea susține cu o mînă cererile de descentralizare, dar cu cealaltă strînge lațul financiar, lăsînd din ce în ce mai puțini bani în teritoriu, pentru ca oamenii liberi și burtoși să vină la centru și să ceară. Peste doi-trei ani, cînd stăpînii județelor vor da de fundul sacului, vor veni behăind la Guvern cerînd recentralizare și lanțurile sclaviei înapoi. Dragnea nu va fi nici atunci, în mod oficial, la Guvern. Problema e dacă va mai fi măcar în Kiseleff, ca să știm dacă toate concesiile au meritat sau n-a fost decît o dovadă de disperare.