Roxana-i roșcată și poartă numai rochii de școlăriță cuminte; Andrei are șosete colorate și când are chef scoate din vocea aparent dulceagă câte-un chiot de lup. I-am văzut prima oară live pe-ndelete la un concert de Crăciun în urmă cu aproape doi ani, când chemaseră sub scările de la Shift niște prieteni comuni să cânte cu ei din tot felul de instrumente pentru copii. Și-apoi i-am revăzut de multe-multe ori în diverse concerte, unul și la mine-acasă, care mai de care mai șui, cu ei doi abia știind ce să îndruge ca lumea să nu se simtă stingheră între piese. Sunt duetul perfect și deloc desuet pentru mini-concerte acustice, sufragerii comune în care există pahare, sticle, mese tari și orice altceva care poate face zgomot ad-hoc. De fapt, la concertele lor am avut mereu impresia că fac parte din trupă și că fără mine nu ar fi ieșit atât de bine totul. Enfin.
Se încadrează fără drept de apel în curentul indie – pentru Andrei, We Singing Colors e un soi de side-project (el e vocea de la The Amsterdams), iar Roxana își exersează niște talente native muzicale neduse la școli; nu au reușit nici până acum să scoată un disc, deși melodii suficiente ar avea, se pozează pe acoperișuri, prin parcuri și pe lângă ziduri cu iederă, au filmat o melodie într-un taxi și-ncă una pe pod la Basarab, cântă cover-uri după Bon Iver, Cults și The National de stă mâța-n coadă și-au scos și-o singură melodie în română în care, printre altele, sunt și versurile astea: “Cât mai adânc în mine, în mine să stai / Dezbracă-mă, goală cu lupii, dansează, hai”. Aș, chiar, ce mai stați de nu-i luați acasă?!
foto: Andrei Petrescu
