Marcel Ciolacu este unul dintre puținii șefi ai PSD din cei treizeci de ani de existență ai partidului despre a cărui existență s-ar putea ca unii membri de partid să nici nu știe. Asta dacă PSD mai are membri de partid, așa cum se tot laudă. Dar lipsa de popularitate și de notorietate chiar printre ai lui nu-l deranjează pe pesedistul suprem. Îi ajunge că-l știu prietenii de prin Servicii și că-l cunoaște chiar președintele Iohannis, care-l apreciază sincer pentru, de asemeni, varii servicii. Dacă mai are în jur și cîțiva baroni mai influenți de prin partid, Ciolacu poate sta liniștit, căci are asigurat postul de președinte în cele din urmă ales al PSD, post pe care, dacă se va hotărî, totuși, să organizeze un congres, îl va ocupa cel puțin pînă după dezastrul de la parlamentare.
Dar baronii își permit să joace la două capete pînă în ultima clipă, căci fie îl sprijină pe Ciolacu, fie îl sprijină pe Teodorovici, lor le e totuna. Niciunul dintre cei doi nu dă semne că ar vrea să le sufle în ciorbe și să pună piciorul în prag, așa că, pentru ei, oricare variantă e cîștigătoare și nu le dă bătăi de cap.
Desigur, există mereu și varianta Firea, care plutește amenințătoare deasupra oricărui președinte ales sau interimar, dar, din punctul de vedere al baronilor, Firea are un mare dezavantaj: nu stă la șprițuri cu ei pînă cade de lipotimie în conferințe de presă. Și nici pe Pandele nu-l mai lasă.
Eu as zice „treizeci de ani de existență a partidului”, in rest este corect: zugzwang total.