Dl Gabriel Chifu, vicepreședinte sine die al USR, e un scriitor onorabil. Poet, publicist și prozator, oltean de-al nostru, din popor, a scris și cărți. Unele bunișoare, altele așa și-așa. Nu îngheață puțul, vorba lui Caragiale, dar cevaceva tot rămîne. Numai bun pentru o posteritate fără turbulențe. Problema lui, s-o spunem clar, e sistemul lingușitoresc românesc, în care șeful e șef și-n pielea goală. Se știe că lingușica neaoșă are lipici la șefi, astfel încît, chiar cu stea în frunte să fii, nu știi dacă recunoștința publică te răsplătește pe tine sau funcția pe care o ocupi. Un om cu capul pe umeri, aflat într-o astfel de poziție, cu decizii bănești în vîrful pixului, ar trebui să se recuze de la orice premii care implică, într-un fel sau altul, participarea organizației pe care o conduce. La o astfel de afirmație (pe care am făcut-o încă în urmă cu doi ani), conducerea USR a acționat cu violență, vehemență și impertinență. Că valoare, că invidie, că alea-alea. Ce să vezi? Într-un interviu recent, dl Chifu admite că, de fapt, așa ar fi trebuit să acționeze de la bun început. Nu de rușine și nici din probitate profesională, ci pentru că a fost urecheat public.
Iată ce declară, de curînd, într-un interviu: „M-am recuzat, tot în această primăvară, și de la nominalizarea la Premiul Național «Lucian Blaga» pentru poezie, recent înființat. Iar cu precedentul roman, Punct și de la capăt, în afară de recuzarea de la nominalizarea la Premiul Cartea Anului al României literare (firesc și logică, fiind membru al redacției! – n.m.), m-am recuzat și de la Premiul pentru Proză al Uniunii Scriitorilor, unde iarăși fusesem nominalizat. Ce semnificație are acest gest repetat de refuz? E forma de reacție pe care am găsit-o, forma mea de protest față de marea infamie pe care am trăit-o. Să ne amintim: mi s-a atribuit, în 2014 (2015, n.m.), Premiul Național «Mihai Eminescu» de la Botoșani pentru Poezie și asta a declanșat o campanie de demonizare a mea de o violență nemaivăzută. Un fel de lapidare, un linșaj public la care asistam uluit fără să înțeleg cum de se petrece așa ceva și nevenindu-mi să cred că despre mine e vorba: mi se ștergeau deodată, cu guma parcă, toate realizările, cele literare și cele din domeniile unde activasem, Uniune, reviste, trecutul mi se schimba, cu ușurință, dintr-un condei, și eram zugrăvit ca un monstru, eram deodată acuzat de toate vinile posibile fără să fi avut în realitate vreo vină, eram jucat în picioare și se urla cerându-se excluderea mea din literatură, fiindu-mi contestată orice înzestrare și orice îndreptățire literară etc., etc.“
Nu, domnu’ veșnic vice, nu înțelegeți o logică simplă. E un fenomen binecunoscut al înțepeniților în funcții. Nu poți fi arbitru și parte. Nu poți fi președinte de juriu și să primești premiul ăl mare. Pe scurt, viața e crudă, dar scurtă. Să nu se mai repete! Promiteți?