Pentru că, spre deosebire de Iohannis, eu călătoresc pe banii mei, abia la jumătatea acestei toamne am ajuns la Sarajevo, cel mai tragic oraș din Balcani. Pentru prima dată în viață în Bosnia și Herțegovina, dar nu pentru prima dată în fosta Iugoslavie.
Am vizitat toate țările care s-au născut din moartea dramatică a Iugoslaviei – la Sarajevo mi-a plăcut cel mai mult. Și asta nu m-a surprins, pentru că eram familiarizat cu literatura lui Andrić și Jergović și cu cărțile (și filmele) lui Kusturica.
Asediul asupra orașului Sarajevo, cel mai lung din istoria modernă (1.425 de zile, între 5 aprilie 1992 și 29 februarie 1996!), s-a întâmplat chiar când eram copil, așa că m-a lovit de o manieră fără precedent tot efortul de a păstra memoria copiilor (peste 1.600) uciși în anii aceia siniștri.
Muzeul dedicat copilăriei în război, ridicat în anii din urmă la Sarajevo, e cel mai emoționant în care am fost.
Și nu o să mă apuc să scriu și despre genocidul de la Srebrenica și despre dezgustătoarea înmormântare recentă a criminalului de război Ratko Mladić – petrecută la Belgrad cu onoruri militare și de stat.
Pot să spun că am trecut prin Republica Srpska și ea i se închină astăzi unui alt criminal de război: Putin. Dovadă că nici sârbii, nici sârbii bosniaci n-au înțeles nimic din istoria recentă.
Sarajevo a fost cândva gazda Jocurilor Olimpice de iarnă (în 1984 – la Sarajevo e și cel mai bun muzeu dedicat anilor 1980 pe care l-am văzut vreodată, la paritate cu muzeul Retro din Budapesta). Un oraș superb mutilat de război, care abia acum, după trei decenii, își revine. Orașul unde studentul bosniac Gavrilo Princip (tot sârb bosniac) l-a asasinat în iunie 1914 pe prințul moștenitor al Imperiului Austro-Ungar, arhiducele Franz Ferdinand (și pe soția sa, Sophie, care era însărcinată).
A fost, așa cum se știe sau ar trebui să se știe, împușcătura care s-a auzit în toată lumea, cel mai celebru dintre atentatele care aveau să schimbe lumea.
De la acele gloanțe trase de Princip a început Primul Război Mondial, cu acele gloanțe a murit lumea veche, iar ce s-a născut, lumea nouă, n-a fost mai puțin cumplit.
Și iată unde voiam să ajung: ieșirea din comunism a Estului nostru european s-a făcut în feluri diferite.
Fosta Iugoslavie s-a prăbușit într-o catastrofă istorică, din pricina naționalismului turbat (nimic sănătos în naționalismul acesta!), România și-a ucis dictatorul printr-o lovitură de stat combinată cu o revoltă combinată cu o revoluție.
Cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă, tovarășul Iliescu Ion ne-a așezat pe șinele greșite și singurul merit al epocii sale este că nu s-a încheiat într-un scenariu iugoslav.
În rest, am rămas cu democrația ca o farsă (originală, ce să zic) și cu partidul și noua securitate (care e tot cea veche) schimbând cadrele deasupra poporului, care a rămas spectator, dar a intrat, totuși, în Uniunea Europeană și NATO și încă n-a înțeles această imensă șansă. Singura noastră șansă adevărată la pace și prosperitate, chiar și cu toți hoții și proștii de deasupra.
Sarajevo, deși merita la fel de mult ca Bucureștiul, n-a avut această șansă. Noi am traversat un deșert în tranziție, alții au traversat un infern și, în toate iernile acelea, zăpada era roșie.