Felul nostru, al românilor, de a investi bani pe care îi deținem la nivel ipotetic, de prin fonduri europene sau proiecte transfrontaliere, pare să aibă mai mereu același tipar. În prima fază se face un proiect de o utilitate îndoielnică. Un parc, o fântână, un centru de informare turistică, un centru de informare turistică cu centru de informare turistică la mansardă, două parcuri… înțelegeți ideea. Apoi se cer banii. De la UE, de cele mai multe ori. UE, amnezică și ocupată cu altele cum o știm, se uită spre noi, dă din mână a lehamite și de sub mânecă ne zboară-ntre ochi vreun milion-două de euro. Facem proiectul, îl recepționăm, tăiem panglica, ne lăudăm cu el în campanie, că acum chiar sunt destule, și apoi vine ultima fază. Cea mai importantă. Îl refacem. Partea asta a devenit atât de obișnuită la orice proiect încât acum am ajuns să o vedem ca și cum ar fi vorba de încuierea ușii la ieșirea din casă. Astăzi, Oradea.
De Oradea rar auzi să o fi dat în bară cu proiecte și cu bani publici. Acolo părea un colț de țară încă neatins chiar atât de rău de setea de bani primiți cadou de la UE. Și, când colo, ce să vezi? Un parc de pe un deal al Oradei s-a întâmplat. S-a întâmplat să existe și să fie reparat. S-a întâmplat acolo și niște pavaj pus aiurea oricum, dar pus aiurea și în pantă. Lucrarea a costat 1,7 milioane de euro, dintre care 700.000 au venit din bugetul local. Acum, nu e bine. Totul se reface, pentru că pavelele aveau alte planuri și și-au luat lumea în cap. La vale.
Or fi trăgând spre Aquapark, un alt proiect din Oradea cu mult potențial. Și unde potențial e, niște fonduri irosite sigur au fost. Nu în totalitate, dar așa, cât să nu se strice faima, în condițiile în care proiectul de 22 de milioane de euro stă acum singurel, fără să poată fi folosit. De ce? Complexul întins pe șapte hectare nu îndeplinește multe condiții de siguranță, iar multe dintre cele 12 tobogane trebuie înlocuite cu altele corespunzătoare. Păi, dacă trebuie pavate cu dale, știm noi pe cineva.