Am citit recent că primarul din Turda a decis să nu mai organizeze anul acesta Zilele orașului. Vor fi 1,2 milioane de lei mai puțini în buzunarele unor îndrăgiți cîntăreți și entertainer–i de renume, dar 1,2 milioane de lei în plus pentru proiecte mai importante pentru oraș. O astfel de decizie surprinde chiar și în perioade de austeritate. Se știe că românul ar fi în stare să renunțe la multe, dar nu la distracție și voie bună. Dar iată că în Turda se poate. Și vorbim despre un oraș aflat la mică distanță de Cluj-Napoca, cu bază aeriană militară de importanță strategică și cu o salină care atrage anual sute de mii de turiști și milioane de lei, nu despre tîrgușoare din Moldova sau Țara Românească, depopulate și încremenite în sărăcie. Acolo, cel mai probabil, alde Fuego vor continua să dezmierde urechile contribuabililor și alde Buzdugan și Morar să-i prezinte. Pe mii și zeci de mii de euro ora, plus transport, cazări și protocoale.
De zeci de ani, pe tot cuprinsul patriei, Zilele Orașului reprezintă evenimentul la care toate problemele comunității se evaporă în fumul micilor și în ecoul boxelor din centru. Pentru cîteva zile, civilizația se suspendă și locuitorii se pot simți europeni, măcar pînă se termină concertul și se întorc, pe străduțele lor neasfaltate și întunecate, la toaletele din fundul curții sau în bloculețele mizerabile și pline de mucegai din cauza țevilor bătrîne. Și cu cît sărăcia e mai cruntă, cu atît nevoia de fală e mai mare. Rețeta este de cele mai multe ori aceeași: infrastructura e la pămînt, iar distracția în cer. N-ai asfalt? Nu contează. N-ai apă curentă? Nu e nici o problemă. În schimb, o dată pe an ai parte de cîteva seri magice în care scena tronează în fața Primăriei ca un OZN parcat în Evul Mediu.
În universul acestor spectacole de provincie, dezvoltarea urbană devine un concept abstract. De ce să investești în utilități cînd poți să aduci o vedetă care să cînte despre viața grea pe care comunitatea chiar o trăiește? Cetățenii aplaudă din noroi solistele de nuntă și rapsozii cu sacouri sclipicioase. Se încing și hore. Tineretul încă nefugit în marile orașe sau afară dă din cap la digei care apasă două butoane și țipă „Sus mîinile!“ din zece în zece secunde. Obligatoriu, la finalul acestor maratoane ale veseliei se dă faimosul foc de artifcii, care e mai bogat și mai lung de la an la an.
Dar să nu fim răi. Concertele și evenimentele astea artistice sînt despre coeziune socială, mîndrie locală și despre cum să se simtă cetățeanul român bine, în ciuda realității. Pînă la urmă, canalizarea e trecătoare, pe cînd amintirea unei sîrbe în fața Primăriei rămîne pentru totdeauna.
M.T.