Dragoș Constantinescu stătea tolănit pe fotoliul favorit al tatălui său, în vila de la Scroviștea, după ce-i mototolise ziarul, îi băuse paharul cu lapte și îi mâncase biscuiții. Acum încerca să țină ochii deschiși și să-și asculte tatăl.
– Drăgoșelu, uite…
– Hai, băi, te-am mai rugat! Cine sunt eu?
Dragoș Constantinescu pocni din degete și imediat, din colțul unde se oprise, răspunse generalul E.B.:
– Președintele României!
– Păi, spune-i și moșului!
– Domnule Constantinescu, domnul Constantinescu este președintele României și vă rugăm să vă adresați cu respectul cuvenit funcției.
– Așa, tată! Bagă!
– Domnule președinte Dragoș Constantinescu, începu Emil Constantinescu, trebuie să vă povestesc tot ce știm despre Subfăgărășan, pentru a evita o criză cu urmări catastrofale pentru țară.
– Deci, da, băi, zi-mi, dacă tot m-ai luat din pat. Ce-i Subfăgărășanul ăsta? De unde l-ați mai scos?
În ciuda lipsei de interes a fiului său, fostul președinte luă de pe birou o mapă vișinie, doldora de documente, și o piatră destul de mare în care fuseseră cioplite câteva cuvinte. Și începu să povestească.
– Subfăgărășanul era – este – cea mai secretă construcție a strămoșilor noștri, daco-geții. Atunci când înaintașii noștri s-au stabilit aici, cu mii de ani în urmă, și-au dat seama de așezarea geostrategică a pământurilor acestora binecuvântate și și-au zis că nu mai pleacă de aici decât morți. Inventaseră și un cântecel simpatic. Scuturau niște bucăți de bronz legate între ele cu sfori subțiri și strigau cât îi țineau bojocii: „Noi de-aicea nu plecăm, nu plecăm acasă!“. Unde era casa lor, însă, nimeni nu știe. Mulți dintre conducătorii daco-geților au fost oameni vrednici, viteji și drepți. Dușmanii, însă, nu le dădeau pace, hărțuindu-i și jefuindu-i pentru bogățiile nespuse din subsol, pentru recoltele bogate și pentru vinul roșu, vârtos, care te băga sub masă din cinci carafe, dacă nu erai precaut și nu te băgai singur la începutul petrecerii.
Castele nu se puteau dura, că nu era timp. Catedrale nu învățaseră să facă nici ăia din Vest. Și așa a apărut Subfăgărășanul. Un tunel, la început, pe sub munți. Tunelul s-a ramificat, i s-au adăugat camere, săli de lectură, armurerii, spa-uri și, în fine, tot ce-i trebuie daco-getului ca să poată duce un trai decent. În timpul războaielor cu romanii și imediat după aia, daco-geții s-au mutat cu totul în Subfăgărășan și au stat acolo secole. Când au venit ungurii, țara părea goală și au zis să se așeze ei pe aici. Dar daco-geții ieșeau noaptea din Subfăgărășan și le ascundeau șeile. Voiau ăia să plece la vânătoare, la un jaf de întreținere, ia șeile de unde nu-s. S-au certat între ei câteva zeci de ani, dar când s-au săturat să tot facă șei, că exista riscul să devină meșteșugari, s-au urcat pe cai și duși au fost. S-au mai oprit pe malul Balatonului, unde le-a plăcut. Și s-au apucat de turism. Poate de aia sunt atât de avansați. Dacă nu le tot dispăreau șeile, cine știe ce stațiuni aveam și noi azi…
Năvălitori au fost mulți, dar n-au găsit Subfăgărășanul. Iar secretul a fost mereu bine păstrat. Daco-geții s-au stins. Încet încet, fiind oameni de suprafață, au început să le lipsească soarele, susurul izvoarelor, cerul și cu stelele, copacii cu frunzele, cardurile, ATM-urile. În locul lor au apărut, pe tăcute, exe-geții, un popor mai adaptat la frig, la întuneric și rezistent la curent. Căci era curent pe tunelurile Subfăgărășanului. Exe-geții au dus mai departe moștenirea daco-geților și Subfăgărășanul. Au învățat să scrie și să citească, s-au strecurat la școli înalte din străinătate, plătindu-și studiile cu aurul extras din munți. Au devenit cel mai școlit popor din toată Europa. Au mărit Subfăgărășanul, au construit minuni ale tehnicii, iar în sala cea mare au pus bazele celui mai avansat centru de comunicații de pe Pământ, de unde scrutează galaxiile de 500 de ani.
Acum, însă, continuă Emil Constantinescu, Subfăgărășanul a fost descoperit, dintr-o regretabilă eroare, de către Jeremy Clarkson și echipa sa de filmare.
– Păi, și ce? Lasă-l. O să vrea să filmeze ceva cu mașini pe acolo, mai face niște glumițe proaste cu pămpălăii ăilalți doi, mai sparg niște piane, niște tobe. Nu-i arătăm tot, îl lăsăm puțin doar la intrare.
– Nu se poate, Drăgoșelu, nu se poate! Momentul este prost ales. Tocmai am fost anunțat că au sosit niște mesaje de apropiere din spațiu. O civilizație extraterestră încearcă să ne contacteze.
– Păi, și acum spui, mă? E.B., pregătește convoiul, mergem în Făgăraș!
– Unde te duci, fiule, unde te duci? Ce să cauți în Făgăraș? Dacă n-asculți…
– Păi, Subfăgărășanul ăsta unde e? Nu e în Făgăraș, așa cum îi spune și numele?
– Nu, e sub Munții Măcinului. I s-a zis Subfăgărășanul tocmai ca să-i deruteze pe proști. Poftim, aici ai actele necesare pentru acces, iar piatra asta este cheia panoului pentru comanda finală. Drum bun, fiule, Zamolxe să te aibă în pază!
