În care începe drumul lung spre rezolvarea crizei.
În sfârșit, toți cei care contau erau, acum, în camera de gardă a Subfăgărășanului. Revenise chiar și Clarkson, însoțit de Bastiza, Brasus și Denzibalos și de un tânăr sfios, cu ochelari și cu curul mare. Îmbrăcat într-un costum de curse, tânărul de aproximativ 31 de ani se ținea mai pe lângă perete, încercând să treacă neobservat. Dar nimic nu putea scăpa privirii agere a Comandantului Suprem, așa că Dragoș Constantinescu întrebă prompt:
– Cine-i ficiorul? De unde a apărut?
– E Victor, copilotul lui Bastiza, răspunse Dardiolai, care, așa cum era și normal, le știa pe toate.
– E pe naiba. Este Micul Titulescu, se auzi din fundul încăperii, din spatele mulțimii de sepepiști, sereiști și setesiști, o voce catifelată, aproape bombonică.
– Cine-a vorbit?
Toți cei aflați între președintele Constantinescu și sursa sunetelor se dădură la o parte, lăsând să se ivească un bărbat destul de pufos, bine îmbrăcat, care stătea pe scaun, picior peste picior. În jurul gâtului avea un fular Burberry și se prefăcea că numără niște ouă.
Văzând că i se dă atenție, bărbatul răspunse:
– Eu. Eu am vorbit.
Era calm, zeflemitor și, deși stătea pe scaun, părea că-i privește de sus pe toți cei prezenți.
– Dardiolai, începu, consternat, președintele, ăsta cine mai e, că nu-l cunosc?
– Aaaa, dânsul?
– Da, dânsul, el însuși. Cine e?
– Nu-i problemă, domnule președinte. E Adi.
– Care Adi?
– Cum care Adi? Adi, nepotul lui Tamara. A zis că știți dumneavoastră.
– Nu, nu știu. Care Adi, care Tamara, ce caută aici?
– Nu știți? Păi, a venit azi-dimineață, cu două ore înainte să apăreți dumneavoastră. A zis că-i Adi, nepotul mătușii Tamara, că îl cunoaște și președintele și că ar vrea, dacă putem, să-l ajutăm cu niște termopane. Cică-și face o casă în București, pe strada Zambaccian, și s-a săturat să acopere ferestrele cu tablouri, iarna, ca să nu-i mai fie frig.
– Aha. Și l-ați ajutat?
– Nu.
– De ce?
– Păi, ați apărut dumneavoastră…
– Auzi, mă, Dardiolai? Ție nu ți-e cald aici?
– Este, Comandante Suprem, este.
– Și nu ți se pare ciudat că ăsta poartă fular? Bun, înțeleg, e Burberry, da’ de ce îl poartă? Oare nu ascunde ceva?
Biciclis, care era pe fază, se apropie de Adi și îi smulse fularul. Pe gât, în lateral-stânga, se vedea o mușcătură destul de proaspătă.
– Aaaaa, e dușman! L-a mușcat Murgu, reacționă, pripindu-se, președintele Dragoș Constantinescu.
Dardiolai se îndreptă spre intrus, având grijă ca, în drum, să ia de la fotograful prezidențial un aparat Polaroid. Făcu mai multe fotografii natural identice mușcăturii de pe gâtul lui Adi și le dădu lui Biciclis și lui Blegissa. Aceștia le luară și începură, imediat, să le treacă din om în om, comparând urmele de pe gâtul lui Adi cu danturile celor din sală. Pur și simplu, îi căutau la dinți, profitând de faptul că nimeni nu era de dar acolo.
După circa zece minute, Blegissa extrase pe cineva din mulțime și-l duse la șeful contraspionajului. Îi crăpă buzele, aproape cu forța, și puse, alături, instantaneul Poalaroid.
– Domnule președinte, începu Dardiolai, așa cum bănuiam, n-a fost Murgu. Priviți aici potrivire prefectă…
Dragoș Constantinescu începu să se scarpine în cap, cu gesturi rapide. După câteva secunde se calmă și rosti, cu vocea aceea care nu prevestea nimic bun:
– Deci iată de unde știa amiralul Mihăiță ce gust au prezervativele aromate…
*
Adi și Mihăiță fuseseră deja duși de către Zyraxes și Cothelas în celule, unde acum se mai afla și Truțulescu, destul de învinețit de interogatoriu.
Lângă camera de gardă a Subfăgărășanului fuseseră parcate câteva mașinuțe de golf, electrice, construite integral de către un tânăr exe-get pasionat de tehnologie. De fapt, acesta chiar conducea una dintre mașinuțe, și anume pe cea în care urma să călătorească însuși președintele. Mașinuța era roșie – cum altfel? – pentru a păstra culoarea favorită a cuplului prezidențial.
Din camera de gardă ieșiră Ion Iliescu, Dragoș Constantinescu, E.B., Dardiolai și consilierul prezidențial pe probleme de securitate și geopolitică galactică, Claudiu Săftoiu. Președintele îi făcu lui Dardiolai un semn discret, iar consilierul Săftoiu fu condus, fără menajamente, în direcția opusă celei în care erau orientate boturile mașinuțelor.
– Tinere exe-get, începu Claudiu Săftoiu discuția cu Damanais, unul dintre cei trei soldați exe-geți care-l însoțeau, știi cine sunt?
– Desigur, Excelență. Toți vă știm. Sunteți foarte apreciat aici, mai ales de către generația tânără. Avem toate discurile dumneavoastră și ne plac foarte mult. Eu aș putea să ascult Suspicious Minds în buclă.
– Dar finele și profundele mele analize pe politică externă le citiți?
– Pe alea nu prea. Nu ne lasă Dardiolai.
– Păcat, mare păcat. Scriu niște analize de te lingi pe degete.
– Nici asta nu ne lasă Dardiolai.
– Ce nu vă lasă?
– Să ne lingem pe degete. Cică nu e igienic. Plus că ne mai spune că așa începe decăderea: întâi te lingi pe degete și după aia, în timp, ajungi să-l pupi în cur pe Băsescu, pe Orban, pe Iohannis, doar-doar ți-or da un post. Eu nu știu cine sunt ăștia, dar n-am chef să pup în cur pe nimeni.
– Ei, dragul meu, dacă ar fi după chef… Da’ când nu știi cu adevărat să faci nimic, nu prea ai opțiune.
Conversația se pierdu în depărtare, iar grupul din jurul președintelui Constantinescu așteptă până când, pe stația lui Dardiolai, se auzi: „Elwis has left the Subfăgărășan!“. De-abia după aceea se urcară, fiecare, într-o mașinuță.
Dragoș Constantinescu preluă inițiativa și se adresă tânărului inventator exe-get:
– Eloane, domnu’ Musk, hai, tată, că Universul s-o fi plictisit să ne aștepte…
