După Revoluție vine la București Petru Popescu, romancierul. Fugise de mulți ani din țară, încît ajunsese pe lista autorilor interziși. Îi citisem cărțile în adolescență. Îmi plăcuseră. Aveau ceva normal și erau bine scrise într-o vreme cînd apăreau sub numele de roman tot soiul de idioțenii indigeste, în afară de imbecilitățile proletcultiste, cu activiști de partid și conflicte de (d)uzină. Conferință de presă cu autorul interzis, întors la libertatea din țară.
Și-l întreabă cineva cum a fost cu povestea lui de amor cu Zoia Ceaușescu, despre care se vorbise pe vremuri în București. Petru Popescu, păr vopsit, accent de american, răspunde indignat că asta era o bîrfă infamă care n-avea nici măcar un grăunte de adevăr. El cu fiica dictatorului? Niciodată! Mai trec cîțiva ani, vreo zece, și romancierul publică o carte de vuiește tîrgul, în care scria și despre relația lui amoroasă cu Zoia Ceaușescu. Cum a fost, cît a fost. Și-l întreabă unul cînd a spus adevărul. Prima oară sau în carte? Romancierul nu se pierde cu firea. În America uitase de aventura lui cu Zoia. Își amintise de-abia după ce-l întrebase despre ea la București cineva, căruia ținea să-i mulțumească, fiindcă altfel poate că n-ar fi scris cartea asta. Zoia Ceaușescu nu mai putea să-i răspundă și poate că, dacă ar mai fi trăit, nici n-ar fi avut chef. Romancierul o trădase de două ori.
