Am niște rude îndepărtate plecate în America. Cine n-are? Au plecat prin anii ’90 să caute visul american și l-au găsit. S-au integrat acolo de minune, undeva în nordul Californiei, într-o comunitate mare de români. Au venit de două-trei ori în vizită în țară, ne-au povestit cum totul e „different“ la ei și cum zic „soda“ la sifon. De la un moment dat n-au mai venit, dar nu se poate spune că am fost dărîmați de despărțire. S-a corespondat politicos. S-a vorbit la telefon o dată pe an. Pînă anul ăsta, cînd a fost nevoie să ne trimită niște acte. La prima tentativă de comunicare le-am zis că e de suficient dacă fac poze la acte și ni le trimit. „Cum să vi le trimitem?“ „Pe telefon, WhatsApp, Facebook ce vreți voi.“ „Noi avem doar fix, că mobilele iradiază.“ „OK, atunci pe e-mail.“ „Noi n-avem e-mail, are un băiat care stă în orașul vecin.“ „OK, ce adresă are băiatul?“ „Adresa de acasă?“ „Nu, adresa de e-mail!“ „Nu știu, stai să-l întreb. Ce adresă ai, Gheorghiță?“ Îmi dictează adresa. „Unde e @ în adresa asta?“ „Cine să fie?“ „Arondul!“ „Cine?“ „Coada de maimuță!“ „Mă faci maimuță?“ „Semnul ăla ca un a rotunjit, unde e?!“ „Nu știu unde e, stai să-l întreb pe Gheorghiță. Gheorghiță, unde ai pus a-ul de maimuță?“ În cele din urmă, am reușit să ne înțelegem cu Gheorghiță, IT-istul familiei, care ne-a trimis pe mail poze. Ne-a trimis poze de familie cu ei, nu poze după acte, că ei așa au înțeles, poze cu ei. Apoi Gheorghiță s-a supărat că îl punem să facă chestii prea complicate și a refuzat să mai participe la dialog. Am revenit la conversația prin linii fixe transatlantice și am stabilit să ne trimită copii xerox prin poștă, într-un plic, cel mai probabil la bordul unui vapor cu aburi. Au trecut două luni și plicul a venit, în sfârșit, la poștă. Am înfruntat teama de COVID și autoizolarea și, într-o zi cu viscol, am mers la poștă să ridic plicul. În plic erau felicitări de Crăciun și o nouă poză cu ei, pentru că asta au înțeles. Lupta continuă. (M.C.)
A-ul de maimuță
