Privilegiile magistraților din România par să fi fost scrise cu cerneală simpatică, undeva la finalul celor două tăblițe cu care Moise a coborât de pe Muntele Sinai. O astfel de explicație pare mai plauzibilă astăzi decât orice justificare a vreunui reprezentant al tagmei. Și, într-o țărișoară laică, în care Biserica strălucește în huzur pe banii statului, ar putea fi chiar o explicație asumată și acceptată drept un adevăr venit din a priori, un dat cu care trebuie să trăim. Căci, altfel, obstinația cu care CCR explică și decide că nu se poate schimba prin lege ceva ce tot prin lege a fost introdus răstoarnă orice raționament și îl golește de logică.
Mai departe de misecuvinism
Există atât de multă impotență și incompetență în Justiție, încât întreg sistemul pare că a rămas încremenit într-un statu quo în care nimic, în afară de privilegii, nu pare să conteze. Declarațiile doamnei Elena Costache de la CSM, precum și replicile unora precum Tudorel Toader, arată nu doar tupeu, cât mai ales o neînțelegere fundamentală a situației în care se află Justiția română. Pentru că, până la urmă, problema nu ține doar de privilegii, cât ține de ineficiența întregului sistem. Să fi avut o Justiție funcțională, care închide corupți pe bandă rulantă, în timp ce prejudiciile sunt recuperate, cui oare i-ar mai fi păsat atât de mult de pensiile magistraților? Când, însă, nu mai departe de azi (n.r. – luni), aflăm că dosarul domnului Secureanu urmează să fie reluat de la zero, după opt ani de judecată, ori dacă încerci să faci o listă cu toate faptele prescrise în cazul atâtor și atâtor politicieni corupți, ca să nu mai vorbim despre frumoasele pedepse cu suspendare, cum oare să ți se pară normale situațiile pensiilor uriașe ori vârsta de pensionare?
Moștenirea deceniului Iohannis
Situația de azi nu e însă una recentă și nici nu s-a născut cândva, demult, în negura timpului. Suntem în plină moștenire a păcii bugetare din regimul Iohannis. De altfel, celebrele legi ale Justiției, modificate și perfecționate în timpul blatului dintre stânga și dreapta, nășit chiar de Iohannis, au fost îndelung criticate de societatea civilă. Raportul celor de la Funky Citizens, de la finele lui 2017, explica în mod foarte clar cum ceea ce se întâmpla atunci va deveni premisa pentru ce avem acum. Cele două mandate ale lui Iohannis au fost, se va dovedi acum, catalizatorul complicității generalizate a statului și perioada în care s-a născut noua nomenclatură. Există o diferență uriașă între cei zece ani din zodia Băsescu, cu toate problemele lor, și solidaritatea întru combinații din era Iohannis. Dacă, pe vremea lui Băseescu, Justiția era un ciocan ce lovea în dușmani, creând răni care-și cereau răzbunarea odată ce roata puterii se va fi întors, sub mandatele Iohannis a apărut simbioza. Stânga cu dreapta, Justiția cu corupția, Biserica cu bugetul, toate și-au găsit o bulă în care să coexiste sub formă de caste ale noii nomenclaturi, nederanjabile și nepăsătoare la ceea ce se numește societate. Aici a fost, de altfel, și terenul fertil în care extremismul și-a găsit seva.
Să fii complice!
Magistrații sunt vârful unui aisberg al complicității și par să fie cei care întruchipează această a unsprezecea poruncă divină: să fii complice! Cândva, în ultimul deceniu, noile caste au decis că e mai profitabil să lucreze împreună, să-și dea mâna și să își asume fiecare rolul său în șarada interesului public. Politicienii asigură legi favorabile magistraților, în timp ce aceștia din urmă anulează orice pseudo-tentativă de a readuce echitatea în sistemul public. Drepturile castelor au devenit similare dreptului divin, în timp ce Biserica preferă să-și deschidă buzunarele în fața politicului, decât să încerce să deschidă ochii oamenilor spre o societate mai corectă. Fiecare castă, fie că vorbim de Servicii, de instituții de forță precum Poliție, Armată sau magistrați, s-a adaptat atât de bine încât simbioza pare să tindă spre perfecțiune. Suntem în logica celei de-a 11-a porunci. Să fii complice, căci o mână spală pe alta și ambele îi spală pe toți de orice pericol și risc de a-și pierde privilegiile. Tot ce se aude în spațiul public, din partea oricărei caste/tagme implicate în acest joc al complicităților, nu e nimic mai mult decât retorică. Nici măcar mecanismele europene, ultima speranță într-un viitor mai normal, nu mai pot pune presiune pe stat. Riscăm să pierdem bani dacă nu ne schimbăm? Așa, și? Nu-i ca și când nu facem bani și acum, pare să fie răspunsul complicilor. Asta pare să fie, din păcate, realitatea de azi și de mâine, degeaba ne punem speranțe în reforme dure și ne amăgim cu efortul comun. Și tare aș vrea să greșesc.