I se spunea The Great Emancipator. Avea 1,93 metri înălţime şi şi-a dedicat viaţa şi opera abolirii sclaviei. Dar am bănuit întotdeauna că era ceva în neregulă cu Abraham Lincoln. Un preşedinte care se încăpăţîna să poarte o barbă atît de ridicolă trebuie să fi ispăşit astfel nişte teribile păcate ale tinereţilor. Iar acum, mulţumită regizorului cazac Timur Bekmambetov (el însuşi un personaj complex, familiarizat atît cu barba, cît şi cu ridicolul), am înţeles, în fine, că oamenii mari au nişte secrete pe măsura lor. Se pare că, în ciuda aparenţelor reformiste, Honest Abe, cum îi spuneau prietenii, rămăsese, în forul său interior, un spirit conservator şi vindicativ, tributar unei foarte retrograde (şi plicticoase, veţi vedea) concepţii despre lume şi viaţă. Practic, Lincoln era la fel de rasist ca profesorul Abraham Van Helsing şi Buffy, spaima vampirilor!
Anul e 1827. Vremurile sînt încă tulburi în statul Indiana, iar tînărul Abe este înarmat c-o toporişcă multifuncţională, cu lamă argintată, şi cu dorinţa viscerală de a-şi răzbuna mama (ucisă prin contact cu caninii unei bestii cu chip de om). E bizar, deconcertant şi perfect anapoda, dar Bekmambetov insistă să aflăm că viitorul artizan al Războiului de Secesiune vînează în secret zeci de vampiri americani din cea mai groaznică specie: diurni şi foarte asemănători, cînd se enervează, cu monştrii din Doom 3. Pe care îi anihilează prin metode neconvenţionale, decapitîndu-i, după ce etalează o serie amplă de scheme acrobatice, care includ alergatul pe nişte cai (care aleargă, la rîndu-le) sau pe vagoanele unui tren care se prăbuşeşte într-o mare de flăcări.
În sens politic, dezvăluirile regizorului sînt devastatoare, întrucît – o ştim din True Blood, un serial HBO care discută mai mult despre emancipare şi integrare decît despre sînge şi supravieţuire – vampirii ar trebui să se bucure de aceleaşi drepturi cetăţeneşti ca orice altă minoritate. Dar presupun că scandalosul scenariu, bazat pe un roman despre care înţeleg că nu e chiar complet stupid, şi-a propus iniţial să releve o surprinzătoare latură romantică şi virilă, de factură gotică şi comportament eroic, a unui personaj politic sobru ca o Constituţie. Despre care credeam că e omeneşte anost şi cinematografic fezabil doar prin faptul că a fost asasinat de un actor – unul cu sînge de vampir sudist, pesemne.
Ce-i iese lui Bekmambetov nu e însă deloc surprinzător. Nu e nici măcar interesant (în toate sensurile). Sau coerent (dar care dintre filmele sale e?). Sau spectaculos, deci entertainment (curios, întrucît cazacul bărbos se remarcase printr-un stil vizual energic şi luxuriant, deşi excesiv de hollywoodian şi CGI-istic). E doar absurd şi ridicol şi inutil ca un vampir doborît de paradontoză. Din nefericire pentru săracul Abe, filmul* nu-i suficient de fucked up ca să devină cool nici măcar pentru cei mai drogaţi dintre hipsterii care o ard împotriva establishment-ului politic. E doar o bazaconie tristă şi aiuritoare, cum sînt toate legendele care încap pe mîinile unor neisprăviţi.
Dragoş Vasile
* Abraham Lincoln: Vînător de vampiri. SUA, 2012. Regia: Timur Bekmambetov. Cu: Benjamin Walker, Mary Elizabeth Winstead.
Dacă doriţi să recomand
1) Last Tango in Paris / Ultimul tango la Paris (Italia-Franţa, 1972; regia: Bernardo Bertolucci). La MGM – duminică, 29 iulie, ora 22,50. Am reţinut un titlu haios din Daily Mail: „I felt raped by Brando“. Autoarea se referea, evident, la „the most infamous sex scene ever“. Pentru neofiţi şi timide: aia cu „Get the butter“ şi „Holy Family“.
2)Love and Death / Dragoste şi moarte (Franţa-SUA, 1975; regia: Woody Allen). La TVR Cultural – sîmbătă, 28 iulie, ora 22,10. Un Woody Allen mai obraznic ca de obicei parodiază, într-un film mic, dar destul de vioi, marea literatură rusă în general şi Război şi pace în particular.
3)El secreto de sus ojos / Secretul din ochii lor (Argentina-Spania, 2009; regia: Juan José Campanella). La Cinemax – duminică, 29 iulie, ora 22,40. Dacă insistaţi să vedeţi cu ochii voştri ce fel de dramă a obţinut, în 2010, Oscarul pentru film străin în dauna unor filme pe nume Das weise Band (Michael Haneke, 2009) şi Un prophète (Jacques Audiard, 2009). Va fi enervant să rememoraţi o injustiţie de cel mai mare tupeu american, dar veţi supravieţui. D.V.