Unora le place să fie mințiți. Sau să se mintă singuri. Cu o singură condiție, ca minciunile care li se servesc sau pe care și le fabrică să fie vopsite în trandafiriu. Fiindcă, se știe, adevărul nu e niciodată soft. Are asperități, poate avea și colțuri, încît dacă ești dotat cu un stomac „delicat“, ți se poate apleca de la el. Și asta nu ține de vîrstă. Poți avea alergie la adevăr încă din tinerețe, iar odată cu bătrînețea – cea despre care se spune că înțelepțește! –, alergia asta crește. Așa că te uiți la cine îți spune adevărul ca la cel mai mare inamic al tău. Mateiu Caragiale își ura tatăl și pentru că îi tăia fără milă minciunile pe care și le spunea singur despre ascendența sa nobilă. Cei din neamul Caragiali aveau țeasta turtită de tăvile cu plăcinte pe care le purtaseră pe cap generații de-a rîndul, îi zicea bătrînul, de se opărea viitorul autor al Crailor.
Admiratorii lui Mateiu, cei adunați într-un club de elită, printre care și Ion Barbu, ocoleau subiectul ăsta. Dar în compensație susțineau că Mathieu pitise în romanul lui secrete pentru inițiați – cei aleși, adică! Ov. S. Crohmălniceanu, cititor atent și chițibușar, după a doua sau a treia lectură a Crailor a ajuns la concluzia că romanul nu ascundea nici un mister. Însă autorul de proză fantastică din el nu s-a îndurat să scrie asta pe șleau, ci a dat-o pe o ipoteză – dar dacă în romanul lui Mateiu nu se află nici o taină?
Chiar dacă se mințea cu voluptate, Mateiu se întreba cum e să trăiești o viață dublă. În Sub pecetea tainei, un ministru impunător are năvîrlii primejdioase pentru reputația sa, încît ca să le țină ascunse, serviciul secret intervine pentru a-i șterge urmele. O viață dublă trăiește și Pașadia din Craii, numai că viața lui secretă, de învățat ascet, e cea cu care ar putea să defileze, în timp ce în în viața publică fanariotul se dă în stambă dezgustător. Ion Barbu, iubitorul Crailor, are și el o viață secretă. Nu ascunde că e afemeiat, dar are grijă să nu se afle că e cocainoman. Temperament demonstrativ, îi plac chefurile cu lăutari încheiate în trăsură, Barbu trăiește în public o viață dublă. E Dan Barbilian, matematicianul, dar și Ion Barbu, poetul iritat că nu-l înțeleg cei ce-i comentează ermetismul, dar și mîndru de această neînțelegere. Altfel, însă, lui Ion Barbu nu-i place să fie mințit. Și, ca orice dependent de minciuni, e bănuitor. Cinic, autorul Isarlîk-ului își trădează prietenii cu seninătate, mai ales dacă aceste trădări îi aduc oarece foloase. Și aici seamănă cu Mateiu, care își trădează urît tatăl și care, tot visînd la o căsătorie avantajoasă, dă lovitura cu bătrîna Marica Sion. Căsnicia cu ea îi aduce o casă în București și un conac cu moșie la Fundulea, unde însurățelul tomnatic își înalță flamura inventatei sale nobleți. La București, scriitorimea rîde de el. Dar imun la rîsetele astea, Mateiu își trăiește netulburat visul pînă cînd o lasă văduvă pe verabila Marica, lovit de un AVC impecabil.