Ea nu s-a gîndit să fie scriitoare, dar a împins-o vocația! Parcă ați mai citit variațiuni pe tema asta. Ca și cum scrisul ar fi o îndeletnicire jenantă, dacă nu de-a dreptul rușinoasă. Ori de parcă adevărații scriitori se apucă de treaba asta întîmplător, cînd n-au ce face, nu fiindcă spre scris îi împinge tot ceea ce sînt, chiar și atunci cînd, să zicem, înoată într-un bazin de concurs sau beau o bere sau fumează un joint. Márquez spunea asta – într-o frază care părea una dintre hiperbolele lui paradoxale, deși nu era decît simpla constatare a cuiva care a simțit pe pielea sa cum devine chestia cu pricina.
În autobiografia ei, Lidia Yuknavitch nu insistă asupra căii care a împins-o să scrie*. Studia literatura, tocmai citise Zgomotul și furia și „ca multe alte fete”, zice ea, a scris o povestire. Totuși recunoaște că nu s-a apucat să scrie din instinct, ci s-a gîndit cum să-și povestească povestirea. Or asta e deosebirea între „multe alte fete” (și băieți, totuși!) și o scriitoare.
Yuknavitch ar fi trebuit să aibă o carieră de înotătoare. Fiindcă „promitea” să ajungă campioană, a fost primită la o facultate unde făcea antrenamente profesioniste de două ori pe zi. Așa a putut pleca de acasă. Asta era de fapt marea ei dorință, nu să ajungă campioană la înot. Cînd s-a văzut scăpată de tatăl care o viola și de smintelile mamei alcoolice, L.Y. nu s-a omorît nici cu cartea, nici cu înotul. S-a pus pe băut cu gașca, s-a culcat cu cine nimerea, beată sau/și drogată, și ca să uite de coșmarurile de acasă s-a înstrăinat pînă și de sora ei mai mare, singura care-i purta de grijă pînă a fugit din iadul casei părintești și și-a lăsat astfel sora mai mică pradă tatălui violator.
Memorialista ar vrea să uite prin ce a trecut sau cel puțin să nu mai fie bîntuită de amintirile adolescenței. În același timp însă simte că pentru a scăpa de obsesiile trecutului trebuie să le scrie o dată pentru totdeauna. Scriind însă se surprinde că mai și minte – mai exact că fabulează – pentru a-și farda convenabil trecutul. Cînd memorialistul recunoaște că minte, asta echivalează cu pierderea credibilității – un fel de sinucidere auctorială, ceea ce ar pricepe chiar și un scriitor naiv de memorii. Cînd însă un scriitor profesionist se dă singur de gol că mai și fantazează și, în loc să șteargă, îți atrage atenția unde a făcut asta și povestește apoi cum au stat lucrurile în realitate, efectul poate fi că îți sporește încrederea în narațiunea lui. Asta dacă nu cumva te îndeamnă să te întrebi sceptic de ce ai crede că L.Y. spune adevărul atunci cînd susține asta. De ce n-ar fi memoriile ei o ficțiune cap-coadă?
Ca autor, numai o conștiință a scrisului de o profunzime abisală îți îngăduie să pui toate cărțile pe masă în acest joc de-a încrederea cu cititorul. (Dar poate că aici a intrat în funcție și faptul că prozatoarea e și profesoară de scriere creativă, iar în această ipostază L.Y. își învață elevii trucurile prin care scriitorul își cîștigă credibilitatea în fața eventualelor suspiciuni ale cititorului. Dacă nu cumva dorința subconștientă a Lidiei Yuknavitch ca trecutul pe care-l scrie să nu fi fost adevărat. Să nu se fi întîmplat decît în imaginația ei.)
Oricum ar sta lucrurile, de mult n-am mai avut senzația că autorul unui text memorialistic e atît de marcat de ceea ce ar trebui să fie adevărul relatării sale atunci cînd (își) povestește experiențele distrugătoare prin care a trecut, într-o tentativă împinsă pînă la limită de a se salva de obsesiile adolescenței care continuă să o vîneze.
*Lidia Yuknavitch, Cronologia apei. O autobiografie, traducere de Andreea Florescu, Editura Curtea Veche, 2025.