Doamne, cât de obositoare este căderea noastră în admirație! Cădem rău, deși cădem de jos. Mutilant. O întreagă isterie că Maia Sandu s-a dus la Bruxelles cu avionul low-cost și că era încălțată în adidași, că își ținea rucsacul pe umăr și laptop-ul în rucsac.
Ce să mai spunem atunci de Brâncuși, care s-a dus pe jos? Low și chiar slow-cost.
E ceva în noi, o boală, ne macină ceva rudă bună cu prostia. E greu de înțeles cum ne ia leșinul că e Iohannis neamț sau că Cioloș s-a dus cu căruța nu știu unde sau că Maia Sandu avea în diplomat mămăligă cu ceapă și a stat în fund pe bordură la Bruxelles. Aa, sau că Dan Barna i-a dat autograf acelui om în vârstă.
Nici nu mai e vorba de cine știe ce gesturi, nici nu mai e vorba de exaltarea în fața unei normalități destul de mișto, e pur și simplu boală, o deviație de adorare. Până și la Ciucă s-au găsit unii: „Aaa, bun, militar“. Adică pare că aceste adorări bolnave nici nu se supun temporalității, nu sunt depășite niciodată, doar se adună acolo undeva în noi și la un moment dat ne vor sufoca.