Doamne, cât de obositoare este căderea noastră în admirație! Cădem rău, deși cădem de jos. Mutilant. O întreagă isterie că Maia Sandu s-a dus la Bruxelles cu avionul low-cost și că era încălțată în adidași, că își ținea rucsacul pe umăr și laptop-ul în rucsac.
Ce să mai spunem atunci de Brâncuși, care s-a dus pe jos? Low și chiar slow-cost.
E ceva în noi, o boală, ne macină ceva rudă bună cu prostia. E greu de înțeles cum ne ia leșinul că e Iohannis neamț sau că Cioloș s-a dus cu căruța nu știu unde sau că Maia Sandu avea în diplomat mămăligă cu ceapă și a stat în fund pe bordură la Bruxelles. Aa, sau că Dan Barna i-a dat autograf acelui om în vârstă.
Nici nu mai e vorba de cine știe ce gesturi, nici nu mai e vorba de exaltarea în fața unei normalități destul de mișto, e pur și simplu boală, o deviație de adorare. Până și la Ciucă s-au găsit unii: „Aaa, bun, militar“. Adică pare că aceste adorări bolnave nici nu se supun temporalității, nu sunt depășite niciodată, doar se adună acolo undeva în noi și la un moment dat ne vor sufoca.
bsinile netrase se urca la cap!