Atmosferă destinsă, veselă. Separeuri de verdeaţă. Un podium de dans. Mîncare după buget, adică scump. Lumea stă la mese de patru, opt şi şaişpe scaune scaune. Ospătarii umblă după comenzi. Ospătarii se fac că nu te aud. Ospătarii sînt în cămăşi tradiţional albe. Ospătarii sînt în pantaloni tradiţional negri. Deasupra meselor stau acoperişuri uşoare maronii. Vrăbii ciripesc din cînd în cînd. Cînd nu ciripesc vrăbiile, un ajutor benevol vine din partea pescăruşilor. Încadrată, această grădină estivală a zmeilor gurmanzi, este de către un loc de joacă pentru copiii clienţilor hotel-restaurantului „Cireşica“ şi de către un loc de joacă al păunilor, fazanilor şi curcanilor restaurant-hotelului „Cireşica“. Punct fix, gros şi fără milă: zidurile de două etaje ale hotelului stîrpesc aerul.
Atmosferă destinsă, veselă. Cîntă Mirabela Dauer, Doru Tufiş, Gheorghe Gheorghiu, Cristina, Raoul. Dansează: Ansamblul „Cireşica“. E spectacol zdravăn. De zdrahoni. Duduie pămîntul. Friptura dă fuguţa din castron. Cuţitele zdrăngăne pe tocător. Fiindcă boxele îşi revarsă decibelii peste mese ca o cocoană prea opulentă. Nu poţi conversa, ai venit la „Cireşica“? Trebuie să dansezi ca la „Cireşica“, să te încînţi de Privighetoarea cu penele ciugulite Mirabela, de pletele valuri-valuri cu alge ale lui Gheorghiu, de vocea tabagică a lui Doru de după Tufiş. E spectacol. Dar nu acela aşteptat pe perniţa ta de scaun, ci altul, în care oricine ar cînta se aude la fel. Se plimbă vedete prin faţa microfoanelor, dar toate se aud la fel. Urletul boxelor, acordul fin lipsă îi fac pe toţi să se audă ca-ntr-un lung vaiet. Dictatura „Cireşica“. Dacă nu te auzi la crîşmă cu prietenii, cînd te potoleşti c-un vinişor, dacă nu te vezi cu prinţesa ta într-un colţişor de masă, c-un şalău strălucind în colţul tău de ochi, ce să te faci? „Cireşica“ nu e loc de pîndă şi seducţie. Este loc de atac frontal. Vii ca să fii văzut. Eşti obligat să fii văzut, că altfel n-ai ce face. La „Cireşica“ te suspenzi, acum îmi dau seama de ce-i plăcea suspendatului Băsescu. Era văzut. N-avea ce împărtăşi, venea să se vadă: masiv, colosal. Plapuma sonoră mediocră, în care Mirabela e totuna cu Tufiş, un totuna bărbătesc, oţelit, te paralizează. Arătarea eşti tu, scoate muşchii şi înghesuie paşii. Dansul nu-i discret. E aglomerat, că muzica bocăne. Muzica tropăie, te tropăie.
Aceasta este „Cireşica“, restaurant-hotel şi viceversa din Neptun. Am admirat spectacolul de pe o bancă din preajmă şi n-am nimerit cu pietricele nici unul dintre păuni. Sigur din cauza calităţii îndoielnice a vinului pe care-l morcoveam.