(Pînă tîrziu încoace săream prefața, de nerăbdare să citesc ce-a scris autorul prefațat. Dacă-mi plăcea cartea, în contul ei mă uitam și la ceea ce zicea prefațatorul. De cîțiva ani procedez pe îndelete, dar nici acum totdeauna. Dacă nu-mi place din experiență cum scrie sau ce spune autorul Cuvîntului înainte, și acum îl las necitit. Presupun că nu sînt singurul care-i oropsește astfel pe prefațatori. La Ocolul pămîntului în 100 de știri e bine să începeți cu emoționanta prefață lui Andrei Crăciun, prieten apropiat al lui Radu Cosașu și executorul testamentar al moștenirii literare a autorului Supraviețuirilor.)
În 1974, cînd a apărut Ocolul pămîntului…, eram în ultimul an la liceu și luam de la chioșc cîteva ziare și reviste pentru tabletele lui Radu Cosașu. Am început să-i cărțile după aproape zece ani – Supraviețuirile. Cam tot atunci l-am cunoscut în neprietenoasa Casă a Scînteii. El, redactor la Cinema, eu, corector la România literară. Era prieten cu Laurențiu Ulici și cu Roger Câmpeanu din motive literare și de belotă, cu Radu Albala, ca membri ai confreriei tot mai puținilor gazetari care purtau mînecuțe cînd citeau șpalții aduși din tipografie și care practicau o impecabilă politețe de breaslă. Domnul Cosașu își începea optimist anul cu concertul filarmonicii din Viena, despre care scria apoi în România literară; despre fotbal compunea în Sportul popular adevărate poeme în proză asezonate cu umor, asta însă cu armătura infailibilă a unuia care chiar știa despre ce vorbește. Sub misteriosul nume de Belphegor publica o dată pe săptămînă în Informația Bucureștiului niște Cursive memorabile într-un cocktail alcătuit 70% din sport, 10% din filme și 20% din fapte diverse.
Faptul divers avea asupra lui același efect ca madlena asupra lui Proust. Îi trezea amintiri de pe vechi străzi ale Bucureștiului – Parfumului, Labirint, Popa Nan – și din sălile de cinema unde, singur sau împreună cu o iubită, se ducea să vadă și să revadă filme care se transformau apoi în amintiri din viața lui trăită. Ca un athanor al miracolelor, faptul divers îl ducea la Jules Verne, la Camus, la Frații Marx și la Marx Karl în persoană, la Alexandre Dumas, la ducesa Sanseverina din Mănăstirea din Parma, la Meursault din Străinul lui Camus, la valsurile lui Johann Strauss Întîiul și la Eroica lui Beethoven, totul trecut prin propozițiile și frazele lui de o muzicalitate fără cusur.
Cosașu știa cum să alăture din memorie un citat din oralitățile moromețiene ale lui Marin Preda de vreo frază din Thomas Mann, pentru care n-avea nevoie să deschidă Casa Buddenbrook, și asta pornind tot de la cîte un fapt divers descoperit de el, cu o uimire de nealterat, în Le Monde sau auzit la radio ori la teve. Știrea din tren sau din autobuz, din parc ori de pe stadionul Republicii găsea în Radu Cosașu un povestitor care știa să-i prindă skepsisul, la fel ca știrilor despre aselenizare ori despre escaladarea Everestului fără mască de oxigen. Iar textele acestea scrise cu un creion cu vîrf totdeauna perfect ascuțit – care mai scurt, care ceva mai lung (textele, nu creionul!), cît îngăduia rubrica, căpătau în cărțile în care le reunea Cosașu, precum acest Ocol al pămîntului…, o nouă viață, cînd palpitantă, cînd atinsă de aripa nostalgiei, ce ți se dezvăluia cu toate arterele, venele și terminațiile nervoase ale unor semnificații care ieșeau la iveală printr-o misterioasă aplicare literară a principiului vaselor comunicante. Sau, cum ar fi zis Radu Cosașu în scris și la telefon: „Am lașitatea de a confunda viața cu arta!“.
Radu Cosașu, Ocolul pămîntului în 100 de știri, Editura Zugzwang, 2025.