Ca și cum grecii n-aveau deja destule probleme, duminica asta românii s-au găsit să le dea încă o lovitură sub centură, luîndu-le recordul pentru cea mai mare salată vegetariană din lume și, m-aș hazarda să zic, chiar din Univers. M-am decis și eu să particip la această acțiune de „Muie Grecia!”, ghidat de vechea vorbă românească ce zice că nu e om ăla care n-a plantat un pom, n-a săpat o fîntînă și n-a bătut un record mondial. Sau ceva de genul ăsta.
Primul lucru care mi-a plăcut la toată treaba a fost reacția prietenilor mei cînd le-am spus, sîmbătă seară, că nu mai pot să stau la bere pentru că trebuie să mă scol de dimineață ca să fac cea mai mare salată din lume. Nu e ceva ce poți spune în fiecare zi.
Duminică dimineață, la ora 9 fix, mă aflu într-un microbuz care mă duce în comuna Pantelimon, unde e Exporom, pavilionul unde se va încerca doborîrea recordului. Acolo întîlnesc o domnișoară care mă întreabă din ce echipă fac parte. Văzînd că habar n-am despre ce e vorba, îmi propune să mă alătur echipei „Killing Blades”. Sincer să fiu, nu mi s-a părut cel mai bun nume pentru o mînă de oameni înarmați cu cuțite, dar, în lipsa unei contraoferte și grație faptului că era o gagică bună, accept bucuros invitația ei. La intrarea în pavilion e un filtru medical. Mă aștept să ne verifice la dinți ca pe cai, să vadă dacă avem păduchi în cap, boli venerice etc. Să mai oprească oameni la întîmplare pentru un tușeu rectal sau ceva similar. Dar tot ce fac medicii e să se uite dacă n-ai răni în palmă. Aparent, atîta timp cît nu sîngerezi din mîini în salată, totul e OK. Ce-i drept, după filtru, organizatorii ne înarmează cu mănuși chirurgicale, tricouri, șepci, măști și șorțuri. Mă simt de parcă aș putea lucra și cu virusul Ebola și aș fi în siguranță.
Probabil vă întrebați, ca și mine, cine sînt oamenii ăștia care n-au altceva mai bun de făcut duminică dimineața decît să taie ceapă. În primul rînd, văd o grămadă de copii de liceu sau chiar mai mici, aduși cu japca de diriginți, pe principiul „Veniți la salata record sau picați la botanică”. Apoi sînt găștile de corporatiști care și-au convins prietenii că ar fi o duminică fun și healthy. Nu în ultimul rînd, la salată au venit și pensionarii, poate singurii oameni pe care îi înțeleg, că, deh, cît poți să te mai distrezi duminica la biserică?
La ora 10, după ce prezentatorii mormăie ceva în microfoane, se dă startul la sălățeală. Se aud sute de cuțite țăcănind aritmic pe blaturile de tăiat, ca la cel mai prost concert de toacă din lume. Mă înfig direct într-o găleată de roșii și încep să tai după cum mă taie capul. După o jumătate de oră, mă simt așa de stăpîn pe cuțit că pot să filetez și un rinocer. Evident, toată lumea ia mai întîi legumele ușor de tăiat, ca roșiile, castraveții și morcovii, lăsînd ceapa pentru la sfîrșit, ca să fie oamenii în lacrimi la doborîrea recordului.
Firește, n-am putut să stau să văd salata terminată, dar, sincer să fiu, n-aș fi mîncat din ea nici cu forța. Poate pentru că ar fi avut gust de talc de la sutele de mănuși chirurgicale care au atins legumele, poate pentru că, statistic vorbind, cineva trebuia să aibă o viroză de împărtășit cu toată lumea sau poate pentru că am văzut o navetă de roșii atît de mucegăite încît aveau blană. Totuși, nu m-ar fi deranjat să fiu ăla care la sfîrșit înmoaie o franzelă întreagă în uleiul de pe fund.