După aproape un secol, autoritățile din Turcia continuă să nu recunoască genocidul comis asupra armenilor. Autorii turci care scriu despre genocid, istorici, literați sau gazetari, sînt condamnați la închisoare pentru defăimarea patriei. Taner Akçam, primul istoric turc care a scris despre genocid, s-a exilat în Germania după ce a evadat din pușcărie. Numai „viciile de procedură“ au făcut ca Orhan Pamuk, romancierul laureat al Premiului Nobel, să nu fie condamnat în Turcia pentru atac la demnitatea țării. De fapt, procesul împotriva lui Pamuk a fost stins din cauza marilor proteste ale comunității internaționale, nu din pricina unui acces de bunăvoință al Justiției din țara lui.
Junii Turci, care au preluat puterea în Imperiul Otoman, sînt cei ce au hotărît purificarea etnică a imperiului, cărora le-au căzut victime armenii și kurzii în timpul primului război mondial. De fapt, masacrarea armenilor a început încă de la sfîrșitul secolului al XIX-lea, însă decizia de a-i extermina ca popor a fost luată și pusă în aplicare în timpul războiului. Mai precis, începînd din martie 1915, CUP, partidul de guvernămînt, pune la cale nimicirea armenilor. Oficial, armenii aveau să fie deportați; în realitate, ordinele secrete ale Ministerului de Interne condus de Taalat Pașa planificau uciderea în masă a armenilor. Planul avea să fie pus în aplicare de Organizația Specială (OS) în subordinea căreia treceau funcționarii, jandarmii și militarii obligați prin lege să se supună ordinelor primite. Înainte de deportare, armenii erau jefuiți, femeile și fetele violate, copiii răpiți. La cel mai mic semn de împotrivire erau uciși bărbați, femei și copiii. Adeseori însă și armenii care nu se împotriveau deportării erau asasinați cu bestialitate. Familii întregi au fost ucise de jandarmi în satele pe care trebuia să le părăsească.
„Am dorit să fac cunoscute aceste mărturii pentru ca ele să iasă din tăcerea istoriei“, spune scriitoarea Sonya Orfalian în Cuvîntul înainte al cărții în care a reunit mărturiile a 36 de copii armeni care au supraviețuit genocidului, tot atîția cîte litere are alfabetul limbii lor.
În amintirile lor, adulții se întorc cu oroare la suferințele cumplite prin care au trecut în copilărie. Le spun la prezent, ca și cum le-ar retrăi. La 13 ani, Arșaluis vede cum bărbații din satul ei sînt închiși într-un grajd căruia soldații îi dau foc. Mama și verișoara lui Arșaluis sînt ucise cu baioneta. Ea ajunge sclavă în casa cuiva. Stăpînul o vinde unui bărbat care îi schimbă numele în Fatima, convins că va ajunge în rai dacă o convertește. Mai tîrziu e măritată cu forța, iar cînd copilul pe care îl naște moare, stăpînii ei o cred blestemată și o alungă. N-o ucid, dar nu din omenie, ci fiindcă le e teamă să se atingă de diavol.
Cele mai multe dintre aceste amintiri cuprind tragedii inimaginabile. Îți vine greu să le citești. În convoaiele deportării oamenii suferă de foame și de sete, se îmbolnăvesc de holeră sau mor de epuizare. „Văd cum mamele le dau copiilor otravă, înainte să ia ele restul, își amintește Nvart. Nimănui nu-i este frică de moarte. Tuturor ne este frică de sălbaticii ăștia. – Voi doi, veniți încoace! Așa le-au ordonat soldații unor bărbați care mergeau alături de soțiile lor. Femeile sînt speriate, plîng deja. Îi duc. Îi duc pe bărbați. Îi duc într-un tufiș. După puțin timp, soldații se întorc purtînd hainele celor doi, încălțările și cămășile lor, pantalonii. Țipetele femeilor umplu valea.“ Copiii armeni care au scăpat cu viață după ce au trecut prin chinuri nemărginite în anii genocidului au rămas mutilați sufletește pe viață, condamnați să retrăiască la nesfîrșit ororile prin care au trecut, în timp ce pentru autoritățile din Turcia relatarea acestor orori e un act de defăimare a țării.
Sonya Orfalian, Mărturii ale copiilor armeni, 1915-1922, traducere din italiană de Emanuela Stoleriu, traducerea textelor din franceză de Nicolae Constantinescu, Editura Polirom, 2024.