Jur că următorul pion de marketing care mai are tupeul să susțină orice film idiot legat de un nume celebru prin mantra mizerabilă „Publicul întotdeauna alege produsul ăsta pentru că numele este cunoscut!” va juca în propria sa trilogie horror. Una în care el e eroul și eu îi rup picioarele cu o drujbă fără benzină. Și, în pauze, îl întreb cu o voce prietenoasă, de securist sinistru care coclește cetățeni jegoși să devină turnători: „Spune-mi, cum funcționează notorietatea asta în bine dacă numele în cauză e recunoscut drept marca unui produs infect?”.
Amityville este recunoscut drept franciza rataților, a filmelor în care țipătul spectatorului iese pe partea opusă lansărilor direct pe casetă video și, în general, a mizeriilor făcute din cele mai obosite, știrbe și boante clișee, de nici nu mai știi dacă producătorii au finanțat filmările din dragoste de bani sau din ură față de cinefili.
Probabil că, într-o lume iubitoare de animale, toți cei implicați în Amityville ar fi fost închiși pe viață, pentru că nu e normal să bați un cal mort în stilul ăsta.
În fine, să trecem la ultimul produs din serie. Inițial, trebuia să fie povestea unei echipe de jurnaliști care merg în celebra casă bîntuită din Amityville ca să demonstreze că nu există… ba există și i-a mîncat pe toți. Amityville: The Lost Tapes s-a născut talent ciordit din Blair Witch Project și a murit speranță de tip „Hai să facem o poveste care nu s-a fîsîit în ultimul hal!”.
Intră în scenă familia cu adolescent în comă, mutată în aceeași casă din motive de bani și considerente medicale. Știu, de data asta au rupt gardul cu originalitatea. Încep coșmarurile, încep viziunile, începe posedarea, începe parada tuturor clișeelor pe care le are un film horror în tolba pe care scrie „Dacă nu ai idei originale și nu ai ce să furi de la japonezi, ia d-aici!”. Privit fără nervi dați de lipsa acută de inspirație, produsul este profund mediocru, incapabil să se ridice măcar cu un milimetru deasupra lui „Voi arunca ceva brusc în cadru și toată lumea va țipa din cauza surprizei, nu din cauza groazei”. Groaza, așa cum a demonstrat-o nenea Hitchcock de zeci de ani, are nevoie de pregătire minuțioasă. Nu e destul să sară un prost în cadru costumat în demon. Nu e țopăială precoce. E ditamai drumul.
Amityville: The Awakening este un film generic, plictisitor, previzibil și într-atît de pueril în tentativele de a trezi măcar un urlet publicului încît deja, după jumătate, nici nu mai știi dacă să țipi la mișto, doar-doar vei sparge liniștea adormită a sălii, sau să pleci direct, urmînd să te sperii cu adevărat doar la final, cînd vezi cîți bani ai irosit pe bilet.
Altfel, strict ca notă personală, m-a amuzat distribuirea lui Kurtwood Smith în film. Și, văzînd că scenariul oricum e extem de prost, mă așteptam să rezolve el conflictul, mîrîind agresiv în buna tradiție a lui Red Forman: „The power of Dumbass compels you! Now get out of here before I stick my foot in your ass!”.
Amytiville: The Awakening. R.: Franck Khalfoun. Cu: Bella Thorne, Cameron Monaghan, Jennifer Jason Leigh, Kurtwood Smith.