La coadă la Mc, se discută despre amnistie și grațiere. Participanții – niște domnișoare drăguțe, dar parcă puțin rupte dintr-un gard, și un bărbos pitic, de ziceai că-i Toulouse-Lautrec. Toți pe la vreo 30 de ani. N-am nimic cu bărboșii, dar stați să vedeți.
Domnișoarele se văicăreau cu corupția.
– Băi, deci mie mi se pare super că-i pune p-ăștia cu botu’ pe labe. Că le mai arată că nu mai suntem în vremea lu’ bunica în care făceau comuniștii ce voiau.
– Da, normal, că d-aia s-a ajuns aici. Că nu s-a opus nimeni. Părinții și bunicii noștri s-au lăsat călcați în picioare de comuniști. Și acum se vaită că e rău, dar ei tot p-ăia îi votează. Bucureștiu’ e roșu, nu vedeți?
– Nu era nici Internet, mă, pe vremea aia. Acum mult mai ușor vorbesc oamenii și pot să se organizeze, dai un mesaj pe Facebook și iese lumea. – Nu prea mai au ăștia unde să se ascundă. E mega-OK. Dar da, cu bătrânii e greu. Greu îi mai schimbi. Au prins alte vremuri și sunt vai de ei.
Un moșulică, pesemne ieșit cu nepotu-su ăl mic la Mc, se întoarce înspre fete și zice:
– Nu vă supărați, am și eu o curiozitate, care dintre voi știe ce înseamnă cuvântul „amnistie”?
Domnișoarele tac. Toulouse-Lautrec își ia elan și zice:
– E tot ceva pe bază de corupție.