Nu e doar părerea mea că jurații Premiului Nobel au motive să-și dea cu pumnii în cap că nu l-au adăugat pe Philip Roth în palmaresul acestui premiu. Unul dintre cei mai importanți și mai talentați scriitori din secolul trecut și din cel în care ne aflăm de 18 ani, Philip Roth n-avea nevoie de acest premiu. Dar sînt convins că Nobelul avea nevoie de el.
În ultimii săi ani de viață, Roth avea alte treburi decît să se gîndească la acest premiu pe care, dacă și l-a dorit, nu l-a inclus în așteptările sale mărturisite. În Statele Unite, romancierul e cotat la categoria monștri sacri, cu un capitol separat pentru el, care-i poartă numele. Această carte, care cuprinde eseurile lui, felurite conferințe și interviurile pe care le-a acordat de-a lungul timpului, ar putea fi privită drept un soi de Philip Roth despre sine însuși, dar și despre opiniile și convingerile lui despre literatură, scriitori, întîmplările lumii.
După ce a publicat, în 1959, Good Bye, Columbus, nuvela care avea să-i aducă celebritatea, debutantul Roth, evreu născut din ambii părinți evrei, a fost acuzat de antisemitism din mai multe direcții, inclusiv de cîțiva rabini influenți la acea vreme care i-au reproșat că își disprețuiește evreitatea. Dacă n-ar fi fost intervenția unui prestigios institut religios ebraic, care i-a luat apărarea, tînărul Roth ar fi trebuit să explice de unul singur de ce nu era antisemit. După această experiență, scriitorul a rămas marcat pe viață de acuzațiile care i se aduseseră în tinerețe. Ceea ce nu l-a împiedicat ca în romanele și povestirile sale să-și păstreze aceeași atitudine față de coreligionarii săi din America, dar cu nuanțe și cu un prestigiu care l-au scutit de noi atacuri. În afară de asta, Roth însuși era sensibil la cărți, unele de mare succes, despre soarta evreilor și despre eroii lor de după cel de-al doilea război mondial.
Dar în cea mai mare parte a acestei cărți avem de-a face cu un Roth care scrie despre literatură și despre scriitori, cu însemnări și observații care dovedesc că ar fi putut fi și un mare critic și istoric literar, dacă ar fi ales această îndeletnicire. Comentariile lui despre Salinger mi se par extraordinare, la fel ca și cele despre Malamud, cu deosebirea că Roth vede în Salinger un scriitor fără egal și prevede că el va avea o uriașă influență în literatura lumii, părere pe care n-o are și despre Malamud.
Unul dintre marile texte de aici ale lui Philip Roth e cel despre Kafka, o povestire în care autorul Metamorfozei nu moare în 1923, ci trăiește, emigrează în America și e pe cale să se însoare cu o tipă candidată la măritiș de care se și îndrăgostește. Acest „Kafka după Kafka și despre Kafka” scris de Roth e una dintre cele mai mari povestiri kafkiene apărute după moartea celui ce ar fi vrut ca toate manuscrisele sale nepublicate să fie arse, ceea ce ar fi însemnat ca de pe urma lui să rămînă doar cîteva povestiri, e drept că geniale, dacă prietenul său Max Brod i-ar fi respectat această dorință.
Și azi mă întreb: dacă Franz Kafka chiar voia să-și ardă manuscrisele, de ce n-a făcut-o el însuși, ci le-a încredințat prietenului său, ca executor testamentar? Sau, cum observă Roth, acest bărbat care nu e în stare să se culce cu Milena, aprinsa cehoaică, și care crede că nu se poate căsători sfîrșește în brațele unei iubite mult mai tinere decît el, pe care Kafka, cu cîteva luni înainte de a muri, a cerut-o în căsătorie de la tatăl ei, care l-a refuzat net, după ce s-a consultat cu rabinul.
Dacă există amoruri între scriitori în viață și cei morți, fără imaginare relații sexuale, atunci sigur Philip Roth a fost îndrăgostit de Kafka.
Philip Roth, De ce scriem, traducere de Radu Pavel Gheo, Editura Polirom, 2018.