Panait Mușoiu a fost singurul anarhist de pe Pămînt care nu s-a ascuns o singură zi, singurul instigator la acțiune contra legii a cărui adresă o cunoșteau Poliția, jandarmii și Siguranța statului.
S-a născut la Roman în 1864, în familia unui sergent de stradă. A făcut gimnaziul în localitate și cu asta s-a încheiat activitatea lui școlară. Un pic mai tîrziu, cînd hoinărea prin orașele europene care adăposteau anarhiștii, nihiliștii, socialiștii și teroriștii noii lumi în formare, a răsfoit cursurile universității din Bruxelles, dar doar atît cît să se lămurească că se poate lipsi de ele.
După ce a luat parte, în 1891, la congresul celei de a doua Internaționale Socialiste, s-a radicalizat și, revenit în România, a început să propage idei anarhiste pe față, la lumina zilei, în văzul publicului și al autorităților. A scos publicații în colaborare cu singurul său adept asumat, doctorul Panait Zosin, i-a tradus pe toți anarhiștii la modă, de la Bakunin la Kropotkin și Malatesta, a organizat sindicate și le-a îndemnat să se revolte împotriva patronilor din industria petrolieră. A vorbit muncitorilor de pe gard sau suit pe butoaie, a încercat să explice proletariatului necesitatea de a-și arunca în aer patronii și mijloacele de producție. N-a obținut mai mult decît priviri nedumerite și, ici-colo, între înjurături, cîte o aprobare cu jumătate de gură, dar nu s-a lăsat. A continuat să își susțină opiniile în scris, pe teren și chiar în arestul Poliției, unde ajungea din cînd în cînd.
Poliția a fost multă vreme nedumerită de faptul că Mușoiu nu se ascunde. Ideile lui și, mai ales, acțiunile pe care le cereau erau subversive, dar inspectorii au băgat repede de seamă că entuziasmul slab pe care îl trezeau făceau din ele un fel de dinamită udă, care nu ia foc și nu aruncă în aer nimic. Ca urmare, îl supravegheau pe Mușoiu cu multă lejeritate, îl tratau destul de uman. Îi făceau percheziții, îl filau și îl urmăreau peste tot, îl vizitau noaptea acasă, ca și cum i-ar fi purtat de grijă unui nebun care trebuie apărat de el însuși.
La rîndul lui, Panait Mușoiu îi anunța din timp unde urmează să le vorbească sindicatelor și ce urmează să publice. Noaptea lăsa ușa deschisă, ca să poată intra sergenții în caz că hotărau o percheziție, iar cînd lipsea de acasă le lăsa cheia sub preș.
Nu a primit niciodată bani de la organizațiile internaționale sau de la grupările politice interesate de explozii, victime și dărîmături. A luptat întotdeauna pe cont propriu, cu mijloace personale, înnădindu-se la chirie de la o lună la alta, răbdînd de foame cu săptămînile și traducînd zi și noapte din trei limbi pentru cîțiva bănuți. A fost un proletar individualist, un autodidact de talent, un revoluționar pur, un marxist profund, un socialist renegat și un anarhist cu acțiunea limitată la vorbe. Nu a fost implicat în cele cîteva atentate cu bombă din anii ’20, dar a susținut cu curaj curățirea regeneratoare a clasei politice, instituțiilor și societății.
A trăit și a murit singur, în 1944, fără să înțeleagă de ce lumea nu vrea deloc să se schimbe.