Un maestru al prozei scurte – Răzvan Petrescu! De fapt, un maestru al povestirii care nu scrie decît atunci cînd flacăra sa interioară atinge intensitatea maximă, încît devine albă; acel alb pasional în care s-au topit toate culorile, iar povestirea și-a căpătat exact numărul de cuvinte de care are nevoie pentru a fi pusă pe hîrtie. Niciunul mai mult. Niciunul mai puțin. Cînd nu scrie, Răzvan Petrescu ascultă muzică și, uneori, vorbește despre miracolul ei, ca și cum ar fi descoperit un portativ al cuvintelor. Poate și de aceea povestirile lui au un ritm și o muzicalitate numai a lor, care nu poate fi decît andantino, iar cuvintele din care sînt compuse se transformă într-un fluid care te învăluie, suspendînd timpul știut: te poartă într-un timp măsurat în sentimente și într-un spațiu al imaginației în care totul devine posibil.
Andantino e și titlul noului său volum de povestiri, apărut la cinci ani după excepționalul Cuțitul japonez. Cartea se deschide cu o Notă a autorului în care Răzvan Petrescu își roagă cititorul „să lectureze aceste povestiri în ordinea în care apar în volum – cu o excepție, este aceeași în care au fost scrise”. Nu e un moft această rugăminte; povestirile comunică între ele: pornesc una dintr-alta, astfel că ordinea lecturii trebuie să fie cea pe care o cere autorul. Dacă, de pildă, începi cu cea de-a doua, după primele rînduri te vezi obligat să treci la prima, ca să pricepi ce vrea el în cea de-a doua. Și așa mai departe. Andantino cuprinde experiențe de lector de carte ale lui Răzvan Petrescu de pe vremea cînd redacta manuscrise pentru o editură sau alta, operațiune adeseori enervantă, mai ales cînd, în afară de textul propriu-zis, lectorul are de-a face și cu autorul (dacă e în viață) ori cu vreun traducător capsoman.
La prima lectură e posibil să nu te prinzi că, în afară de poveștile din povestirile care alcătuiesc volumul, mai există una, nescrisă. Povestea care-l leagă pe lectorul de carte de traducător. Împreună cu ei, dar deasupra lor, e editorul – cel ce s-a aventurat să înființeze această treabă care face dintr-un manuscris o carte și o trimite în lume – habent sua fata libelli! Editorul care, oricît ar fi de încrezător în soarta cărților pe care le publică, trece prin anxietăți provocate de prețurile adunate ale obiectului – de la hîrtie la tipografie, apoi la distribuție, la care se adaugă salariile angajaților și (chiar) drepturile de autor. Și toate astea țin de soarta cărților. Așa ajungem, povestire cu povestire, la critici, la cititorii oarecare, la autori, la profesorii de creative writing, la regizorul, scenaristul și actorii care ecranizează cartea și, deloc în ultimul rînd, la librari. Nu contează numele lor, uneori nici nu-l aflăm, ci îndeletnicirea pe care o au. Ea îi formatează, îi transformă din ceea ce erau în ceea ce au devenit. Răzvan Petrescu îi citește pe rînd, fie direct, la persoana întîi, fie din rolul vocii care se pune în pielea lor. În povestirile sale, întîmplările, chiar și personajele care trec prin ele, sînt mai puțin importante decît cuvintele care le conțin. Ele, cuvintele, prind viață prin vrăjitoriile narative ale lui Răzvan Petrescu, care-și dezvăluie arta poetică ironic și într-o ramă comică, prin intermediul profesorului de română care, la senectute, se apucă să predea scriere creativă, iar la sfîrșit se vede bombardat de discipolii plictisiți cu diverse obiecte, printre care și un bocanc de schi.
În povestirile lui Răzvan Petrescu, absurdul a ajuns parte din viața de toate zilele, s-a banalizat, ca și prostia cotidiană, încît prozatorul le consemnează cu o ironie aproape resemnată, ca Flaubert în Bouvard și Pécuchet, atît că el n-are încredere în lungimile romanului, care poate rămîne neterminat, ci condensează lumea în povestiri, o dată, dar pentru totdeauna.
*Răzvan Petrescu, Andantino, Editura Polirom, 2026