Aveam în jur de 10 ani, vârsta pe care o are acum fiul meu, Robert. Făceam tenis de câmp, în comunism. Plecam la antrenament singur, cu cheia de gât, de pe la 7 ani. Bine, noi eram altă rasă de copii. De la 4 ani stăteam singuri în casă, de la 5 ani ne încălzeam mâncarea la aragaz…
Indiferent de vreme, de primăvara până toamna, de trei ori pe săptămână, mă urcam în autobuzul 30 barat, într-o stație din nordul Ploieștiului. Traversam tot orașul, până la Hipodrom. Capăt de linie. Coboram și mergeam până în spatele hipodromului, la terenurile de tenis care aparțineau Uzinei “1 Mai”, la care lucrau mama și tata. Erau șapte terenuri pe zgură, impecabile, plus un perete la care exersam loviturile. Aveam și vestiare.
Iarna, intram în sala unui liceu aflat în apropiere și exersam lovituri,
cu mingea de burete, la perete. Și acum am unele dureri la brațul stâng, vizibil mai dezvoltat decât cel drept.
Eu voiam să merg la fotbal, dar antrenorul de la tenis reușise cumva să ne convingă, pe mine și pe ai mei, că am talent și că trebuie să merg pe drumul ăsta, cu tenisul. Faptul că eram stângaci era marele meu avantaj. Eram însă un copil foarte reticent la efortul susținut. Orice încercare a antrenorului de a mă face să-mi depășesc limitele era un eșec. Singurele momente când trăgeam de mine erau jocurile de ”bambilici” (jucam doar în jumătate din suprafața de serviciu), premiate cu 5 lei, de antrenor. Adică un ecler și o citronadă. Astea erau marile mele finale, o dată pe săptămână. Bucuria lui Nole, de duminică, la Paris, era pistol cu apă pe lângă ce simțeam eu când câștigam cei cinci lei care-mi aduceau prăjitură și suc.
Într-o iarnă, să fi fost 1988,
oricum, până în Revoluție, ne antrenam în sală. Antrenorul a strigat că antrenamentul s-a încheiat și trebuie să ne echipăm. Eu nu am auzit și am continuat să fac cel mai plictisitor exercițiu din lume. Serviciu la perete, cu mingea de burete. La un moment dat, am fost strigat de antrenor, la care țineam foarte mult, pentru că era un tip blând, cald, pus mereu pe șotii. M-am întors, iar când am făcut-o am primit în plină figură o minge făcută dintr-o pereche de șosete. Da, antrenorul nostru, care mai dădea cu mingea după noi când nu eram atenți, nu a găsit altceva de aruncat decât șosetele pe care tocmai și le scosese din picioare. O glumă aproape nevinovată, dacă ne gândim la câte se-ntâmplă într-un vestiar. M-am simțit umilit. Un copil prost, veți spune, dar tata îmi ținuse deja până la acea vârstă destule lecții de mândrie. Din acel moment, n-am mai vrut să merg la tenis. Am povestit acasă ce s-a întâmplat, iar ai mei au fost de acord cu mine. Dacă nu vrei să mai mergi, asta e.
Mi s-a întâmplat la fel și după ce am ajuns să merg la fotbal. Antrenorul m-a înjurat în timpul unei miuțe și de atunci nu m-am mai dus. Și-am practicat toate sporturile care se făceau atunci, până într-un moment când mi s-a părut că antrenorii comit un abuz asupra mea. Am ajuns la atletism, unde am stat vreo doi ani și am avut parte de un antrenor bun, care-mi plăcea pentru că ne dădea ciocolată după antrenamente. Și în unele zile, după ce mai câștigam câte o competiție școlară, ne scotea în oraș, la prăjitură. ”Ora 12” luase după revoluție locul eclerului, în topul preferințelor mele.
Peste tot, fie că am practicat tenisul de câmp, fotbalul, atletismul, artele marțiale,
am întâlnit copii care erau forțați nu de antrenori, ci de părinți. Ați văzut vreodată la ”lucru” un părinte de copil care practică tenis de câmp? Mergeți la orice teren unde copiii învață tenis și îi veți vedea. Strigă tot timpul, din tribună: ”Cotul mai sus, dă liftat acolo, vai, ce-i cu smeciul ăla, cine te-a învățat pe tine să dai așa, copilule? Spune-mi dacă nu ai chef, că schimbăm foaia. Mergem acasă și ești pedepsit șase luni!”. Toate astea cu antrenorii de față.
Ce vreau să spun este că abuzuri ale antrenorilor există de când lumea. La gimnastică sunt crunte, probabil, pentru că e vorba de o relație în care copilul intră abandonând orice speranță sau neștiind că se poate plânge cuiva de ceea ce i se întâmplă. Că poate refuza chinul!
Dar nici un astfel de abuz nu ar fi posibil fără acordul părinților. Ei sunt cei care decid să-și chinuiască copiii. Ei sunt cei care decid că, dacă nu merge cu vorba bună, copilul poate fi adus pe drumul cel drept de antrenor cu bătaia.
Dacă iese ceva din copilul ăla pe care părinții decid să-l abuzeze, împreună cu antrenorii, așa cum a ieșit din doamna Lipă, peste ani, părinții vor spune că i-au făcut copilului un bine. Că au făcut ceva din el.
Și mai rău este că și acei copii bătuți, cărora le-a fost furată copilăria, cărora le-a fost furată, practic, decizia de a face sau nu un sport, vor spune la fel peste ani. Și-și vor scoate și ei odraslele – mai ales cei care nu s-au împlinit prin sport – la produs. Unii, cu speranța într-o viață mai bună, alții pentru că văd în copiii lor ceea ce ei nu au fost în stare să facă.