Cînd s-a întîmplat nenorocirea de la Cernobîl, aud de la Europa Liberăcă se pare că la centrala atomică din Ucraina avusese loc o catastrofă. Nu se știa ce și cum, iar URSS-ul lui Gorbaciov nu se grăbea să spună ce se întîmplase. Cu toate astea, în București se aflase că centrala nucleară a rușilor dăduse de dracul.
Îi dau telefon unui unchi al nevestei mele, de la Suceava, să-l întreb ce știa. Omul îmi spune că astea nu erau lucruri pe care să le discutăm la telefon. L-am făcut de doi bani din cauza acelui răspuns. Iar convorbirea noastră nu s-a întrerupt, ceea ce m-a îngrijorat mai mult decît dacă s-ar fi stricat comunicarea.
A doua zi, ni s-a spus să ne ducem cu copiii nou-născuți la dispensare să li se dea niște pilule cu iod.Băiatul meu cel mic avea doar cîteva luni de cînd se născuse. A înghițit pilula. Apoi pilule din astea le-au fost date și copiilor mici, dar mai mari, cum era și celălalt băiat al meu, care n-avea decît trei ani.
Nu cred că unchiul nevestei mele ne-ar fi fost de vreun ajutor atunci, dar am făcut pată pe el. Și de atunci nici soția mea n-a mai vrut să stea de vorbă cu el, bănuindu-l de lașitate, chiar dacă el n-avea ce să ne spună, în afară de faptul că auzise și el, poate înaintea noastră,că la Cernobîl se întîmplase o catastrofă. În București, autoritățile nu spuneau nimic pentru a liniști populația. De-abia cînd Gorbaciov a recunoscut că la centrala nucleară de la Cernobîl avusese loc un accident a apărut și în presa de la noi cîte ceva pe această temă.
Frica apucase însă să se întindă. Apa de la robinet era contaminată!La fel erau și laptele și brînzeturile, plus carnea de toate soiurile! La revista Contemporanul, unde pe atunci făceam un soi de muncă patriotică, fiindcă nu eram angajat, redactorii veneau cu damigene să ia apă de la Casa Scînteii. Acolo apa urca de la mare adîncime, se spunea, nu din rețeaua de suprafață, care cu siguranță era atinsă de norii radioactivi rusești care se plimbaseră prin toată Europa. Am întrebat atunci pe cineva, un tehnician al uriașului imobil, dacă așa stăteau lucrurile. Nici gînd. La cît de mare era Casa Scînteii, de unde să poată fi alimentată doar din puțurile de mare adîncime?!
La mine acasă beam toți apă de la robinet, cu iz de clor, dar care nu era mai caldă decît apa de la Casa Scînteii, cea care venea din puțurile strategice ale uriașei clădiri ce avea grijă de sănătatea ziariștilor ce își făceau datoria față de partid și de patrie.