În anul cînd a dat Cernobîlul pe dinafară, de s-au plimbat norii radioactivi prin toată Europa, s-au întîmplat pe la noi multe ciudățenii. Auzim mai întîi la Europa Liberă că la o centrală nucleară din URSS s-ar fi întîmplat un accident. Atunci am auzit prima oară cuvîntul „Cernobîl”. Tot de la Europa Liberă aflăm că Cernobîlul s-ar afla prin nordul Ucrainei sovietice, dar că norii atomici ar vagabonda, duși de vînt, pe tot continentul.
Mă uit pe un glob pămîntesc – ca mulți alții – și văd că nu sîntem prea departe de locul catastrofei. Îi dau telefon unui unchi al nevestei mele, care locuia în Suceava, să-l întreb ce știe de pe-acolo.Unchiul îmi răspunde misterios, cu o veche frică renăscută, că despre asemenea lucruri nu se vorbește la telefon. Ar fi putut să-mi spună că nu știe nimic, dar orgoliul lui de bucureștean exilat de bunăvoie de aproape patruzeci de ani în provincie era un pic mai tare decît frica.
Băieții mei erau mici – Matei n-avea decît cîteva luni. După vreo două zile, se îndură Gorbaciov, cu glasnost-ul lui, să anunțe că la Cernobîl se întîmplase un accident grav. Dar că, firește, situația era sub control!
Se trezesc și autoritățile de la noi: să luăm pastile cu iod, plus alte sfaturi scoase de la naftalina Războiului Rece, din care puteai deduce tot ce-ți trecea prin cap, dacă erai mai anxios din fire. Fataliștii își păstrau calmul.
La redacția revistei Contemporanul, unde eram corector cu speranțe de angajare, reacții împărțite. Redactorii „pe știință” se străduiau să pară atotștiutori; ne sfătuiau să ne păstrăm calmul și să urmăm indicațiile oficiale.
Cornel Radu Paraschivescu, criticul de artă, om inteligent și cu imaginație, nu se lăsa convins. Îi întreba pe specialiștii revistei de unde le venea această siguranță. Tocmai aia era, că nici ei nu știau multe. O dădeau pe experiența de la Hiroshima și de la Nagasaki, ceea ce n-avea darul să liniștească pe nimeni. CRC, care bănuia că și apa era contaminată radioactiv, aflase dintr-o sursă că apa de la robinet din Casa Scînteii, unde era sediul revistei, venea din niște puțuri de mare adîncime. Așa că, de unde înainte nu călca pe la redacție mai des decît o dată pe săptămînă, cînd trebuia să-și predea cronica plastică, acum venea zilnic. Dar nu singur, ci împreună cu o damigeană de zece litri pe care o umplea cu apa de la robinet din Casa Scînteii. Damigeana, grea. CRC, scund, slab și diabetic, ne ruga să i-o cărăm pînă la ieșire, unde îl aștepta un taxi. Nu era singurul care credea în puțurile de mare adîncime care alimentau robinetele din Casa Scînteii. Îi recunoșteai pe deținătorii acestui secret strategic după recipientele cu care plecau acasă. Unii cu damigene, alții cu bidoane de plastic. Nu erau mulți care aveau mașină sau bani de taxi, așa că pe ceilalți îi vedeai trecînd pe cele două lungi alei cu rezerva lor de apă necontaminată către stațiile de autobuz sau de tramvai, după caz. Și se află apoi că apa din acele puțuri secrete nu era folosită decît dacă rețeaua publică n-ar mai fi funcționat. Ce lovitură pentru CRC! Dar nu fiindcă se lăsase păcălit de careva din Casa Scînteii, păcăleală care avusese asupra lui un reconfortant efect placebo, dar pentru că se canonise săptămîni la rînd cu damigeana aia, cînd ajungea acasă și trebuia s-o care cu mîna lui pînă în apartament.