Fiecare dintre noi are un prieten, o rudă sau o cunoștință (dacă nu cumva a trecut el însuși/ea însăși prin experiența asta traumatizantă) care a fost într-un magazin din secuime și a cerut Ardealul, în limba română. Vânzătoarele fie s-au făcut că nu înțeleg, fie n-au reacționat absolut deloc, ca și cum cererea nici măcar n-ar fi fost rostită. Aparent, Ardealul îl primești doar dacă îl ceri în limba maghiară. Și nu oricând, ci atunci când guvernanții se află la anaghie și au nevoie de voturile minorității maghiare din România.
UDMR reprezintă în Parlament, în Guvern și în societatea civilă interesele minorității maghiare din România. Așa cum o face și Uniunea Armenilor sau cum o fac diverse uniuni și organizații ale altor minorități naționale. UDMR nu are în statut cedarea Ardealului către Ungaria sau independneța acestei regiuni istorice a României. Pentru că ar fi ilegal. Dar UDMR urmărește, cu toate mijloacele posibile, legale, să fie respectate drepturile minorității pe care o reprezintă. Mandatul lor este foarte puternic, pentru că, totuși, minoritatea maghiară reprezintă un procent cu adevărat important din populația țării. Din păcate, niciodată cererile UDMR nu ajung într-o dezbatere publică reală, pentru că – așa se întâmplă de fiecare dată, fără sminteală – orice demers făcut de Uniunea Democrată a Maghiarilor din România se lovește de reacțiile furibunde ale extremiștilor fără creier, care văd peste tot armate de unguri chitiți să ia Ardealul în cârcă și să fugă cu el peste mări și țări.
Săptămânile astea, când a existat posibilitatea ca UDMR să susțină coaliția PSD-ALDE atât la moțiunea de cenzură împotriva propriului guvern, cât și la învestirea unui nou guvern al aceleiași coaliții, au început să zburde prin presă conspirațiile. Dincolo de informațiile, mai mult sau mai puțin reale, vehiculate, s-a reaprins, din nou, flacăra nestinsă a naționalismului de bodegă, a patriotismului de bere la pet, a românismului manifestat în jurul grătarului pe care sfârâie micii și ceafa groasă, condimentată cu lanț de aur. “Ungurii vor Ardealul, ungurii vor Ardealul!”, s-a auzit, din mii de piepturi, răgetul care secole de-a rândul a ținut civilizația departe de spațiul carpato-danubiano-pontic, în timp ce ceilalți construiau metrouri și case fără veceu în curte.
Vadim a murit, dar nici măcar el nu mai vocifera atât de aprig împotriva ungurilor, nici măcar el, a cărui carieră și ai cărui bani din antisemitism și antimaghiarism s-au construit, nu mai bătea câmpii cu luarea Ardealului de către unguri. În locul lui Vadim, însă, au apărut alții, aparent mai spălați, sigur mai tineri, dar nu neapărat mai puțin ticăloși.
La Realitatea TV, fiecare subiect în care apar și ungurii se transformă instantaneu în pretext de recital pentru Rareș Bogdan și Octavian Hoandră, cu participarea extraordinară a lui Cozmin Gușă. Dickisitul Bogdan își asortează la cămașa morții papioane și batiste tricolore, își trage peste ele o mițoasă de cioban, chiar și la 40 de grade, își fute peste pleșuveală o bentiță tricoloră și începe să lupte, de pe scaunul de moderator militant, cu urmașii lui Attila. În fundal, Hoandră și Gușă dau din cap, în ritmul în care megastarul națiunii își împroașcă cameramanii, că telespectatori oricum nu are.
Prin alte părți se produce, uneori în același timp, un nene numit Dan Tănasă. Un alt luptător cu bozgorimea, care trăiește doar din patriotism, pentru a face bine națiunii. Pe bune, omul nu are venituri. Din când în când mai încasează câte un premiu de la familia Voiculescu, dar, altfel, el se hrănește doar cu românism, iar asta îi ajunge.
Pe lângă acești apostoli ai patriotismului de televizor mai sunt mulți alții, oploșiți în ultima vreme pe Facebook. Le lipsesc vremurile în care cu ungurii te puteai lupta în stradă, într-un spectacol barbar instrumentat de Securitate. Dar, în general, au în spate obiceiuri moștenite de la aceeași instituție. Lupta cu maghiarii a fost decenii întregi – și rămâne și astăzi – una dintre metodele prin care securiștii români își justifică existența, bugetele, rațiunea de a fi.
Nu e nimic patriotic, de fapt, în a spumega la adresa unei minorități, oricare ar fi aceasta. Dimpotrivă. Clujul lui Funar, în care au înflorit oameni precum Hoandră și Bogdan, cu băncile lui tricolore, puțea a naționalism prin toți porii. Și, în același timp, tindea să devină unul dintre cele mai înapoiate orașe ale României, în care nici măcar magazinele cu nume neromân nu erau lăsate să ființeze. Ce efecte a avut asta asupra localnicilor? Se vede cu ușurință pe cei doi pseudo-ziariști clujeni: gândire de Ev Mediu sub țoale furate de la trecătorii străini atunci când aceștia își lasă caii să se adape.
Uneori, când îi vezi pe patrioții transilvăneni ai zilelor noastre, găunoși și plini de aere sulfuroase, ți-i amintești cum, în diverse ocazii, zbiară din toți bojocii: “Ardealul, Ardealul, Ardealul ne cheamă!”. Normal că vă cheamă, băi, că destul l-ați făcut de râs prin restul țării pretinzând că-l reprezentați.