La sfîrșitul anilor’ 80, tinerimea română cu ureche muzicală își făcea „formații”, în lipsă de altceva, și cumpăra casete audio și viniluri cu muzici aduse din Occident. Miliția, melomană, închidea ochii prin talciocuri, dar nu uita să-și ia partea din vînzări. Pe cîmpul ei tactic, Securitatea nu se băga peste comerțul cu videouri și nu se îngrijora de închirierile de casete pe sub mînă, cu filmele traduse și vorbite de Irina Margareta Nistor. La magazinul „Muzica“ se găseau „scule“, dar erau ucigător de scumpe pentru buzunarele adolescenților, iar visul fugii peste graniță se sfîrșea adesea în pușcăriile comunismului biruitor, dacă nu în sicrie fără nume. Apăruseră circurile foamei și se zvonea că, prin grija lui Ceaușescu, poporul își va lua prînzul cu sufertașul de la fabricile de mîncare.
Despre toate astea și multe altele, întîmplate la Revoluție și puțin după, e vorba în romanul lui Cătălin Partenie. Lectură utilă pentru noile generații, care pot afla ca noutăți faptele și întîmplările din România de acum 30 de ani, plus/minus un an, doi. Memento la fel de util ca un duș de curățenie pentru vîrstnicii care (își) povestesc ce bine era pe vremea lui Ceaușescu. Cartea nu i-ar descuraja prin grosime pe cititorii foarte tineri, cîți or mai fi, și are litera cu bob mare, potrivită pentru persoanele care au nevoie de ochelari de vîrstă pentru a citi Click! și Cancan.Din păcate pentru valoarea sa documentară, Vizuina de Aur n-are și poze.
Ca multe dintre romanele cu adolescenți apărute după 1990, și acesta e scris la persoana I, vioi, colocvial, dar nu foarte. Personajele principale, Paul și Fane, discipolul său, au oarece legături cu filosofia, ca și autorul (doar că ei o studiază, iar Cătălin Partenie o predă la universitate), dar au treabă mai mult cu muzica. Paul e toboșar semiprofesionist, adică are atestat de instrumentist, deci poate cînta prin cîrciumi, și e student la Filosofie, pe unde nu prea calcă. Posedă tobe redegiste, în care bate la o cîrciumă și într-un depozit, inspirat de maeștrii occidentali pe care-i ascultă pe viniluri. La cîrciumă percuționează și piese neaprobate de comisia care i-a dat atestatul, pînă cînd responsabilul îl trimite la plimbare. Paul are trecere la o chelneriță sufletistă. Fane, povestitorul, elev la liceu, se ține după toboșar și învață chitara pe cont propriu. Amîndoi sînt produsele lumii de mijloc a Bucureștiului, care în perioada lipsurilor de tot felul cîrîie, dar nu înjură, în apartamente la bloc, din cartiere dormitor.
Apar în carte citate sau trimiteri la inevitabilul materialist-dialectic Marx și la criticabilul idealist Hegel, la anticul Heraclit cel înfocat, darmai ales citate reale sau inventate din contribuțiile filosofice ale lui Nicolae Ceaușescu cuprinse în opera lui – volume cartonate, coperte roșii, cu litere de aur, ca viitorul României.
Fane, cum ar veni, povestește alert, în propoziții scurte, eminimalist. Cînd autorul îl lansează în fraze elaborate, se descurcă el, dar își pierde din ritm cînd iese din șleaurile minimalismului și cîrmește către „literatură“.Partea cu fuga Ceaușeștilor și cu execuția se apropie primejdios de mult de factologie,încît Fane își cam pierde tonul, povestind după televizor și din auzite. Altfel, acest mic roman în care totul curge, ca la Heraclit, spune convingător că totuși unu și cu unu fac doi, chiar dacă de la Revoluție încoace sînt destui – mult prea mulți, după mine – cărora, ca în bilanțurile triumfurilor de carton ale ceaușismului, le iese că fac trei sau patru.
Cătălin Partenie, Vizuina de Aur, Editura Polirom, 2020.