La sugestia unui amic din Sibiu, am ieșit sîmbătă seară într-unul dintre cele patru cluburi din localitate, cel mai “de bășini” dintre ele, ca să-l citez pe respectiv. Puțin mai tîrziu aveam să aflu de ce. În primul rînd, asocierea între sibieni, cei mai serioși dintre români, și un local în care se bea și se pierde vremea pare imposibilă, totuși localul era plin ochi, semn că sibienii sînt mai sudici decît le place să recunoască. În al doilea rînd, clădirea nu-i aparținea lui Iohannis, ceea ce e mereu o surpriză pentru toată lumea. După ce mixurile din anii ’90 s-au terminat și alcoolul începuse să se metabolizeze, era chiar bine. Niște corporatiste venite la vreun simpozion se bălăngăneau pe mese, un puștan cu o cămașă cu dragon încerca să agațe o colegă de liceu impresionînd-o cu mișcările lui nebune de dans, iar un băiat chelios, cu ceafă de bodyguard, tocmai flirta cu niște milfe leopard. Deodată, vorbele amicului meu au început să se adeverească în cel mai neobișnuit mod posibil: o ceață verzuie a început să se lase în cameră. Mulțimea a început să se împrăștie, femeile să țipe și cîinii să latre. Mi-am tras tricoul peste nas și mi-am acoperit ochii care începuseră să lăcrimeze. În mijlocul celui mai “de bășini” club din Sibiu, cineva tocmai flatulase cu forța a zece bombe de la Hiroshima.
Arome de la sibieni
