La metrou la Unirii e un moșulică cu căciulă rusească pe cap, care schingiuiește o vioară. E genul de artist al străzii benign și de încredere căruia mai că i-ai da bani, chit că știi foarte bine c-o să-i bea. „Ia, bre, de-aici, măcar ai un număr OK, valoare de producție bună, oferi ceva la schimb societății. Bravo, ai stil!” De două ori am fost foarte-foarte aproape să mă scotocesc după mărunțiș să-i dau ceva și de fiecare dată a dat-o-n bară pe final. Prima oară, fix în timp ce mă apropiam de el, s-a oprit brusc din cîntat și, cu cel mai mare reproș, s-a rățoit la trecători. „Așa, unu’ nu s-ar opri să dea ceva, dar vă place s-ascultați.” M-am liniștit pe loc. A doua oară, de data asta la Politehnică, o corporatistă i-a lăsat cinci lei. Și de data asta moșulică s-a oprit din cîntat, a luat ăia cinci lei și s-a uitat cu ochi mari după corporatistă. „Hai, cucoană, decît cinci lei? La valoarea ta?” Dar, na, probabil așa sînt toți marii violoniști ambulanți: țin cu dinții de arta lor.
Artistul, banii și meltenii
