Dacă n-ar fi ilegal și ușor imoral, pe vecinii mei de deasupra ar vrea să-i strîngă de gît, cu mîinile goale, un bloc întreg. Lăsînd la o parte urletele isterice, bușiturile în ușă, bătutul cu ciocanul la 6 dimineața și înfundatul ghenei, oamenii au un talent ieșit din comun să-și facă prieteni. În cadrul ultimei telenovele, în casa lor au apărut niște copii care, în buna tradiție a gazdelor, au început să alerge dezlănțuiți, urlînd și spărgînd totul în calea lor. Apoi s-a făcut liniște. Apoi au început să se audă niște răgete agonizante, însoțite de bătăi cu pumnul în ușă. “Buni, vrem cioco! Mai dă-ne cioco! Vrem cioco! CIOCO! CIOCO!” Nu știu cum s-a terminat asediul, c-a trebuit să plec de-acasă, dar bănuiesc că prost. Cînd m-am întors, pe treptele de la intrarea în scară stăteau prăbușite două ploade de 8 ani și 300 de kile fiecare, ambele mînjite la gură. Sper din tot sufletul că aveau ciocolată la gură și nu sînge. Pe de altă parte, poate c-așa o să fie mai liniște.
Așchia nu sare departe de junghi
