Matteo Garrone a ecranizat, în 2008, Gomorra, o carte despre mafia napoletană din cauza căreia autorul ei, Roberto Saviano, e nevoit să trăiască într-o locuință secretă și umblă păzit în permanență de autorități. Filmul a avut succes, a câștigat un număr rezonabil de premii și continuă să fie descărcat de pe torenți chiar și-n zilele noastre.
Totuși, Garrone n-a repetat isprava cu noi explorări ale lumii interlope. Cel mai recent film al lui, Povestea poveștilor, n-o să supere nici un naș din mafia napoletană. Pe cine ar putea deranja ecranizarea unor basme italienești din secolul al XVII-lea? De fapt, filmul e atât de puțin riscant încât e lipsit de orice relevanță. Probabil că poveștilea alea conțineau niște învățăminte utile și surprinzătoare în epoca în care Giambattista Basile le-a cules, dar societatea s-a schimbat între timp. (De exemplu, în zilele noastre, nu mai e respectabil să te folosești de povești elaborate pentru a transmite un mesaj categoric și univoc.)
În prima poveste, o regină care nu reușește să rămână însărcinată află că, pentru a avea un copil, trebuie să mănânce inima unui monstru marin, gătită de o bucătăreasă virgină.
În a doua, un rege libidinos ajunge, printr-o confuzie, să-i facă declarații de dragoste unei bătrâne. Surprinsă și ea de ocazia unică pe care o are, femeia face eforturi imense pentru a crea aparența tinereții, dar regele tot descoperă adevărata ei vârstă și o aruncă pe fereastră.
Bătrâna supraviețuiește miraculos și se transformă, ca urmare a unei vrăji, într-o tânără fermecătoare. Evident că regele o ia de nevastă, dar nici măcar tinerețea căpătată prin vrăjitorie nu e veșnică.
În a treia poveste – poate cea mai stranie și mai gratuită –, un alt rege se apucă de crescut un purice fermecat. Și îl crește atât de bine încât puricele ajunge cât un vițel. Atunci când puricele moare, regele îl jupoaie și promite că o să-i dea mâna fiicei sale aceluia care va ghici de la ce animal provine pielea. Tot felul de bărbați puși pe însurătoare își dau cu părererea, dar ghicește, inexplicabil, tocmai un căpcăun.
Iar acum vine partea cu adevărat ciudată. Noi credeam, în tot acest timp, că trăim în democrații în care politicieni aleși răspund în fața poporului pentru deciziile lor. Oamenii ăștia au un interes foarte concret pentru a se ține de cuvânt. Totuși, mint continuu, își încalcă promisiunile și spun lucruri despre care știu precis că nu le vor face. Povestea poveștilor demonstrează clar că cea mai bună formă de guvernământ nu e democrația liberală, ci monarhia absolută din basmele italiene. Pentru că regele din povestea cu puricele îi dă căpcăunului propria fiică, doar ca să-și țină cuvântul dat. Băsescu a spus că demisionează în cinci minute și n-a mai demisionat. Ponta a declarat că renunță la funcția de premier dacă va avea vreodată probleme cu legea. Toți și-au încălcat primisiunile, numai regele din basmul italian și-a trimis propria fiică să trăiască într-o peșteră cu un căpcăun, doar ca să nu-și piardă credibilitatea.
Povestea poveștilor e mai degrabă reușit vizual și, pe alocuri, destul de captivant. Totuși, are marele defect că nu duce nicăieri.
Tale of Tales, Italia-Franța-Marea Britanie, 2015. Regia: Matteo Garrone. Cu: Salma Hayek, Vincent Cassel, John C. Reilly, Toby Jones, Shirley Henderson.