Avem iarăși meci cu turcii. Amical, ca de cînd ne-am cîștigat binemeritata independență, după ’77. Doar strămoșii (d’alde Rică Răducanu, Florin „Vava” Cheran, Ilie Balaci sau Dudu Georgescu, care a și marcat golul din minutul 80) își mai aduc aminte ce lupte grele am purtat cu osmanlîii în 1978, la Cupa Balcanică, prin mlaștini, cînd ploua ca la balamuc pe stadionul „Ismet Inönü” din Istanbul și cînd, pe un teren care astăzi ar fi fost considerat impracticabil, lupta s-a încheiat nedecis, 1-1… Apuse-s acele vremuri. Astăzi, Mircea cel Bătrîn, tatăl lui Răzvan de la greci – nimic nou în ultimii 600 de ani –, s-a închinat Turciei. Este selecționer la Stambul, pînă cînd îi vor tăia ăia, harșt, una-două, capul.
Mircea Lucescu, despre dînsul se poate face vorbire. Deși dinamovist, omul acesta (că și dinamoviștii, pînă la urmă, sînt tot oameni…) a zis niște chestii tare interesante, într-o conferință de pe la ăia, de la UEFA. E păcat că, luată cu lacrimile lui Alibec sau cu hențul inexplicabil al lui Golubovici, mass-media a considerat că ăsta nu-i un subiect atît de important. Totuși, în discursul său, moș Mircea a punctat cîteva chestii demne de reținut. De exemplu, a punctat o chestie banală, deși adeseori ignorată: ca antrenor, cel mai important e să-ți asculți vocea conștiinței. Sună mai prețios, poate, da’ mînca-v-aș gura, chiar așa e! E ceva ce nu trebuie uitat.
Mai zise tot nea Mircea altă vorbă bună: antrenorul e cel care se îndoiește. La o adică, scuze, ca, iarăși scuze, cartezieni, susținem principiul Dubito ergo cogito, cogito ergo sum. Dar actualul antrenor al Turciei zice mai bine decît Descartes (era mult mai lent fotbalul pe vremea aia). Zice că îndoiala, ca principiu, îl face pe antrenor să cugete și să existe, indiferent de victoriile sau înfrîngerile circumstanțiale ale echipei. Necesara îndoială te ajută pe tine, antrenorule, să nu exulți la victorii, da’ nici să pici lat după eșecuri. Îndoiala te face să gîndești, să analizezi. Iarăși, de reținut.
Și mai spunea bătrînul (și cu asta ne oprim, că n-am vrea să se creadă că sîntem lingăii unui ofițer MAI, cu tot felul de alte păcate), deci mai spunea, la UEFA, ceva cu tîlc, iarăși. Spunea că, pentru un antrenor, nu contează neapărat rezultatele, contează să lase ceva în urma sa. Își trăgea spuza pe turta lui, normal. Mircea Lucescu a tot crescut jucători, de la Corvinul pînă la ăia de la Șahtior, care acum sînt mari șmecheri prin Europa. În clipe de restriște, pînă și Regele, marele Gică (prinț pe vremea aceea), tot de la bătrînul Mircea a căpătat imbold. Ei bine, da, un antrenor ca Lucescu chiar a lăsat ceva în urma lui. Ar trebui să-i cheme din depărtări pe Rednic și pe Andone, pentru ca, împreună cu Hagi și cu Șumudică, să formeze un colectiv de antrenori tari, capabil să reînvie un talent precum Alibec, așa cum doar Lucescu, de unu’ singur, mai era în stare.
Că bine le-ai mai zis, Lucescule, vîndutule la turci! Ce cauți tu, măi, cu textele tale pentru spahii, în munții noștri? Hai România!