M-a pus păcatul într-o seară să-mi pun televizorul să mă trezească şi să-l las pe PRO TV. Nu m-am mai uitat de mult la programe de dimineaţă, dar din cîte îmi aduceam aminte parcă trebuiau să fie mai vesele, cu ţîţe, cu giumbuşlucuri, ca să combată sentimentul de sinucidere deja existent, nu?
Ei bine, n-am apucat să-mi dezlipesc ochii şi aflasem deja de patru violuri şi un carnagiu cu 30 de morţi. M-am spălat pe dinţi cu gîndul să mor, iar cînd m-am întors 30 de copii, două călugăriţe şi un pisoi foarte-foarte drăguţ muriseră jupuiţi, îngropaţi, arşi sau decapitaţi. În final, n-am mai rezistat şi a trebuit să plec de acasă. În ce hal a ajuns şi televizorul, să oblige oamenii să meargă la muncă.
Publicat în Cațavencii, nr. 48, 5-11 decembrie 2012