Cu mult înainte de a ajunge mare şi sfînt, Ştefan a ajuns la Chilia. Îi plăcea această cetate genoveză pe care tocmai i-o smulsese din gheare lui Radu cel Frumos. Îi plăcea atît de mult, încît, ca să alunge orice idee de recuperare, a pus pe jar mai multe localităţi valahe. Brăila, Tîrgul de Floci şi o puzderie de sate din Ialomiţa au cunoscut fumul, flacăra şi scrumul, ca să nu mai vorbim de săgeată, pribegie şi viol.
Radu cel Frumos a adunat repede o armată, dar n-a ajuns cu ea mai departe de Soci. La 7 martie 1471, Soci era undeva prin zona Rîmnicului Sărat. Locul era strîmt, abia dacă putea găzdui o ambuscadă, darmite o bătălie cinstită. Aşa că la luptă a luat parte doar oastea lui Ştefan, armata lui Radu luînd parte doar la fugă. Moldovenii nu s-au lăsat însă. Şi ei ştiau, la o adică, să fugă pe un cîmp de bătălie şi, oricum, era bine să se menţină în formă pentru viitor. Aşa că puţini munteni au scăpat de urmărirea care a ţinut pînă la căderea întunericului şi, dacă moldovenii n-or fi obosit, mai ţine şi astăzi. Au pierit la Soci trei mii de viteji pe care nu i-au mai ţinut plămînii. Au fost lăsaţi în viaţă doar doi boieri, comisul Mircea şi logofătul Stan, din a căror răscumpărare s-a putut echipa o întreagă armată. Muntenii şi-au pierdut toate steagurile. Radu cel Frumos şi-a pierdut sceptrul. Cît despre onoarea pierdută mai demult, în seraiul lui Mehmed Cuceritorul, n-a fost găsită nici de data asta. Ştefan a luat în stăpînire 17.000 de robi ţigani ai căror urmaşi au ajuns azi departe, în mai toate capitalele lumii. Prăzile au fost atît de mari, încît, în anul acela, turcii veniţi în Muntenia după oi au fost nevoiţi să vîneze. Această victorie i-a fost dedicată lui Ioan Cazimir al Poloniei, faţă de care Ştefan practica o vasalitate plină de capcane şi minciuni. Nu a fost construită o biserică în amintirea luptei. A fost destul să fie cruţată una dintre cele cuprinse de flăcări.