De la imn ni se trage. Prea crispați, iar nu i-am bătut pe bozgori. REFREN: “Acum ori niciodată! / Ale, ale, ale / Fire! Hai pe ei, pe mama lor / Ale, ale, ale / Hai România! / Astăzi vrem victorie! / Ale, ale, ale / Hai România! / Ori murim, ori cîștigăm!”. Ignorăm momentan stupiditatea simplistă a creatorului liric. Trecem și peste crîncena fază maternă. Ajunge să cităm din clasici, din nea Mister Cornel Dinu: “Nu poți, ca popor civilizat, să încurajezi ca lumea să sară pe mama unui partener de întrecere”. Dixit, e lămurită! Mai departe, începe analiza pe text. Hermeneutică, mînca-ți-aș gura ta!
Acum ori niciodată – asta înseamnă precaritate. Vrea să spună că orice victorie trebuie smulsă la repezeală (că nu se știe dup-aia), fără un proiect, vreun plan pe termen măcar mediu, ca să nu zicem lung.
Ori murim, ori cîștigăm – altă tîmpenie. Nea Imi Jenei, românul, parafrazîndu-i pe alții, le zicea băieților cu care a luat Cupa Campionilor în ’86: “Nu vreau să muriți pe teren, vreau să trăiți pe teren!”. Avea enormă dreptate, un adevărat înțelept al fotbalului.
Ale, ale, ale – fără noimă. Oricît de francofoni am fi, sună ca naiba. Noi sîntem, scuzați, români.
Sîntem feciori de daci și de romani, corciți cu tot ce mișcă-n Balcani. În dubla asta cu seminția ugro-finică, cu Ungaria și Finlanda n-aveam prea multe de demonstrat. Doar că sîntem jucători europeni, și punctum! Șase puncte din șase – ar fi fost plauzibil, logic. Rămînem însă încremeniți în modelul lui Pițurcă – la ciuguleală. Ne vom califica la Europene, firește, fiindcă, în formula asta, doar dacă sîntem proștii proștilor și boii boilor n-o să ajungem în Franța 2016, allez, allez, aleee. Din păcate, noua generație mai are multe de dovedit, de învățat. Dincolo de tehnică și tactică, importantă e determinarea, important e să creezi ceva pe teren. Nu se vede așa ceva.
Cum să zicem? Parcă sună aiurea. Burlenii și-au dovedit competența managerială: au achiziționat un cîntec gratis și l-au făcut un imn de doi lei. E complet tîmpit, ceea ce constatăm acum. O echipă națională fără suflet e ca trupa Iris fără Cristi Minculescu. Fără noimă.
Nu ne putem compara cu marile trupe ale lumii, firește. Da’ măcar atît putem pretinde, ca fani, de la idolii noștri. Vreți să cîntăm alături de voi? Atunci fiți adevărați, nu o echipă oloagă, pe versuri șchioape! Să vă vedem, nene, cum vă paradiți ficații pe scenă și vă scuipați plămînii pe teren!