Alexandru Averescu s-a specializat în artilerie cu ocazia răscoalei țărănești din 1907. Tactician minuțios și fanatic al preciziei, Averescu n-a ratat mai nici unul din pîlcurile de țărani care n-au avut destulă minte să se împrăștie. Nici foamea, nici frigul, nici lipsa de medicamente și nici înapoierea fatală în care trăiau n-au reușit să doboare mai mulți răsculați decît tunurile generalului Averescu. Atunci cînd s-au numărat morții de pe arătură s-a cerut sprijinul anatomiștilor vremii ca să-i recompună. Părea că armata română făcuse război cu un trib neînarmat din neolitic.
Și prilejurile de vitejie militară i s-au rearătat curînd lui Averescu. În iunie 1913, cînd România decide să atace mișelește Bulgaria, generalul e șeful Marelui Stat Major. El organizează și conduce invazia din sudul Dunării, menită să aducă smulgă vecinilor noștri Cadrilaterul. Vecinii noștri se aflau la acea vreme departe, în sud, ocupați cu al doilea război balcanic. Un armistițiu încîlcit blocase trupele bulgare la granițele Greciei și Serbiei. Pacea provizorie fumega, mirosea încă a praf de pușcă și duhnea a cadavru. Iar bulgarii, care aveau la acea vreme cea mai bună armată din Balcani, țineau în șah trei țări puse pe război.
Așa că înaintarea lui Averescu spre Sofia a fost un marș de plăcere. Armata română se deplasa festiv, cînta pe mijlocul drumului, încropea hore pe la răscruci și hăulea prin păduri. Ziua rechiziționa ba o căruță, ba o vițică, ba o ciobăniță, iar noaptea depăna povești agricole în jurul focului. Sub aspect militar au existat cîteva schimburi de focuri cu paznici de moșie, cu pădurari sau cu jandarmi treziți din beție. Țarul Ferdinand al Bulgariei a trimis un corp de armată în calea trupelor române, dar bulgarii erau atît de puțini și atît de obosiți de război, încît s-au predat cu bucuria omului care ia vacanță.
Un dușman a existat, totuși. Generalul Averescu a uitat să ia în calcul regimentele de viruși și incursiunile periculoase ale mizeriei. Holera a izbucnit pe fondul căldurii și al lipsei de igienă, iar armata română n-a lăsat-o să scape ușor. 15.000 de soldați ai Bărăganului și Moldovei au făcut din această boală o epidemie. Au murit aproape trei mii, cei mai mulți îngropați în morminte fără glorie și fără preot. Bulgarii au pierdut aproape zece mii de civili, păstrînd raportul pierderilor obișnuite între învingători și învinși.
Averescu s-a foit în jurul hărților și al schemelor tactice fără să poată împușca un militar bulgar, dar înmormîntînd zilnic, la groapa comună, eroi din Vlașca și Romanați, din Vaslui și din Focșani, doborîți într-un război bacteriologic, picat din cer în apa de băut.
Ca să nu vadă holera și dorobanții ocupînd Sofia, țarul Ferdinand a cerut pace, a acceptat propunerile otomane ale regelui Carol și a cedat Cadrilaterul. Iar generalul Averescu a putut să-și evacueze trupele decimate de pe cel mai lipsit de onoare și de apărare cîmp de bătălie.