L-am cunoscut în apartamentul lui Laurențiu Ulici, din blocul scriitorilor. Anii’80. Încă nu se împuțise treaba în țară, dar apăruseră primele semne. Cafeaua se găsea doar din cînd în cînd și începuseră să apară cozi mărișoare la măcelării. Era solid, nu prea înalt, voce puternică și dicție impecabilă de avocat pledant. Îl chema Romulus Cojocaru Scria romane populare care se vindeau bine. Era din Turnu Severin, unde se simțea foarte bine. Venea des la București, mai mult cu treburi avocățești. Din cînd în cînd îl vizita pe Laurențiu, care îl lăudase în cîteva cronici.
În ziua aceea, Romulus Cojocaru avea o servietă neagră, mare, care părea grea. Laurențiu mă prevenise că urma să-l viziteze un personaj interesant – i se spunea avocatul țiganilor. Am încercat să nu mă holbez la el, dar n-am izbutit. Omul ți-ar fi atras atenția și în înghesuiala din Gara de Nord. Avea și acumafaceri cu autoritățile, ca intermediar. Adică? îl întreabă Ulici. Niște pașapoarte pentru cîțiva dintre clienții lui, vreo douăzeci. Nu se urneau hîrtiile, așa că venise să ungă osia cu niște atenții. Atențiile constau, ne-a arătat avocatul-romancier, deschizîndu-și servieta, în numeroase teancuri de bancnote de o sută de lei, nou-nouțe, toate cu banderola Băncii Naționale. Era prima oară cînd vedeam atîția bani.
Romulus Cojocaru venise la București cu mașina, însoțit de doi zdrahoni– să nu-i fure careva servieta. Chestii din astea se întîmplau și atunci, doar că nu se scria în ziare despre ele. Romancierul îi adusese lui Ulici o sticlă de whisky scoțian. Nu era un plocon, ci o mică dovadă de prietenie. Mai ales că nici whisky-ul adevărat nu se mai găsea. Apăruse, în schimb, un fel de replică autohtonă pe care cunoscătorii o detestau.
Stă romancierul cît stă, cu ochii pe ceas, să nu întîrzie pe unde trebuia să ducă atențiile, dar și ca să nu-i lase prea mult să-l aștepte pe badigarzii lui. Romulus Cojocaru nu făcea minuni în pledoariile sale, mi-a spus Laurențiu după aceea. Arta lui era că știa să capete pedeapsa cea mai mică pentru clienții săi. Pe cîte unii, puțini, dar orișicît, izbutea să-i scape de pușcărie, încît îl căutau oameni la necaz din mai toată țara, și țigani, și români, și unguri. La talentul lui avocățesc se adăugau și relațiile pe care și le făcuse cu reprezentanții autorităților: știa cui să ducă și cît să ducă persoanelor de a căror semnătură depindeau diverse acte greu de obținut, printre care și pașapoartele turistice.
După Revoluție sau ce-or fi fost„evenimentele” din decembrie 1989, cum zicea el, funcția sa neoficială, de mijlocitor între persoane particulare și instituțiile statului, a intrat în desuetudine. De-abia atunci însă talentul lui de avocat pledant a înflorit. Căci de la pedeapsa cea mai mică a ajuns la achitări spectaculoase, cu vocea lui puternică, dar și cu ajutorul chichițelor pe care știa să le găsească în dosarele clienților săi.