Zilele trecute am primit un e-mail de la compania de Internet. Sună așa: „Bună, ISAAC. Am vrea să te anunțăm că factura UPC pentru codul tău de client ******* a fost emisă. Este în valoare de 49,0 RON și ne-am bucura dacă ai reuși s-o achiți până la data scadentă: 31.01.2018”.
Diacriticele le-am pus eu. Oricum, nu căciulițele-s problema principală aici, ci formularea. Ne-am bucura dacă ai reuși s-o achiți. Ne-am veseli, ne-ar unge pe suflet, ce mai. UPC sună mai mult ca niște tinerei care m-au interpelat în pasaj la Universitate să donez pentru UNICEF mai degrabă decât ca o companie care îmi trimite Internet. Dar dacă le-aș trimite un e-mail înapoi? „Dragă UPC, mă bucur că situația stă așa. Eu, personal, nu m-aș bucura să vă plătesc nimic, că parcă îmi stă mai bine cu banii în buzunar. Mersi, la mulți ani.”
Și mă gândeam eu, cu amară nostalgie: oare unde sunt facturile alea de altădată? Alea cam cum scotea Electrica pe la începutul anilor 2000. Alea unde „bună, Isaac” e „stimate abonat” și, în loc să fie gâdilați de banii tăi, te amenință cu debranșarea de la servicii în termen de 72 de ore pentru neachitare. O factură zdravănă și butucănoasă, una de pe vremea când încă mai cumpăram sifon la sticlă și capitalismul românesc nu ajunsese la nivelul de rafinament la care companiile apelează la bășini din astea client-oriented. Știu unde am mai auzit tonul ăsta drăgăliu: la iubita manipulatoare, aia care te duce cu zăhărelul să mergeți la târgul ăla de Crăciun sau în vizită la părinții ei. Acolo stă adevărata amenințare, în umbră. Cine poate ști ce se întâmplă după ce achit factura? Probabil mi-o încasează de două ori, ca din greșeală. Dar dacă o achit cu întârziere? N-or să zică nimic, dar or s-o aducă ca argument într-o ceartă ulterioară. Dacă mă debranșez o să mă cheme UPC înapoi și, după ce mă întorc, o să-mi dea net cu țârâita. Am contract pe doi ani, dar tare mă tem că undeva în el stă ascuns un paragraf cu pirostrii incluse.