În temnița umedă și rece de la Mărgineni, Nicolae Bălcescu și-a slăbit plămînii, dar și-a întărit capul. Biblioteca stolnicului Constantin Cantacuzino se afla și ea închisă laolaltă cu lotul Filipescu, iar tinerii puciști au putut recupera anii de școală pierduți de dragul revoluției.
În 1842, după nici doi ani de pușcărie, Bălcescu și ceilalți tineri turbulenți sînt grațiați de Alexandru Ghica, domnitorul care cocheta pe ascuns cu ideile progresiste. Dacă au văzut că pentru lovitură de stat faci doar doi ani cu executare, Ion Cîmpineanu și Christian Tell au înființat rapid societatea secretă “Frăția”, în care l-au cooptat și pe Bălcescu.
”Frăția” era ceea ce azi s-ar numi amenințarea supremă pentru siguranța națională, adică o organizație care, prin intențiile ei, punea în pericol statul totalitar, instituțiile lui abuzive și banii clasei superioare. Bălcescu și camarazii lui plănuiau să răstoarne pe cale militară, cu violență, cu sînge și cu bubuituri de tun, pacea și armonia care țineau poporul, de secole, într-o statornică înapoiere.
Pentru a mai diminua aerul de brutalitate pe care îl respirau schemele de atac ale “Frăției”, a fost înființată Societatea Literară, o umbrelă culturală cu care umbla Heliade-Rădulescu pe sub nasul arnăuților.
Nicolae Bălcescu se dedică total revoluției. Face instrucție cu voluntarii prin poienițe cînd pădurarii sînt duși cu treabă la oraș. Bate tîrgurile și, uneori, chiar tîrgoveții care nu pricep direcția în care trebuie să se îndrepte țara. Publică scrieri despre istoria eroică a românilor, care apoi nu pricep cum de atîta vitejie nu i-a mîntuit deja. Călătorește în Moldova însoțit doar de cîteva idei fixe și, cu toate astea, scapă nevătămat.
În 1843 pleacă spre Paris prin Viena, urmînd singurul drum accesibil culturii române, Dunărea. La Paris scrie mult și colaborează cu Kogălniceanu și Alecsandri. Își păstrează aceeași vigoare a ideilor susținută, la nevoie, cu vigoarea fizică de excepție care încă nu l-a părăsit.
În sfîrșit, în 1848, ia parte la luptele de stradă din Paris. Visul lui de a vedea revoluția împletită fratern cu trînta devine realitate. Bălcescu intră odată cu poporul în palatul regal de la Tuileries și smulge un petic din catifeaua tronului, după ce din aur și argintărie nu mai rămăsese nimic. Acest moment îl îmbată, chiar dacă ușoara amețeală pe care o simte îi vine de la tusea care în scurtă vreme îl va omorî.