Dacă vrei să-ți faci o părere despre revoluția în derulare, poți să te duci în Piața Universității și să vezi cu ochii tăi despre ce-i vorba; sau te poți uita la televizor; sau poți să intri pe net și să citești ce zic unii și alții.
Cu tot respectul pentru maestrul McLuhan, dar a treia opțiune e de departe cea mai proastă: bubuie serverele de câte inepții sunt silite să stocheze, dar parcă niciuna n-o întrece p-aia cu ”Nu se poate, domnule, să iasă ei degeaba la proteste! Cineva îi plătește, cineva le îndeasă cașcavalu’ în buzunare, ascultă-mă pe mine!”. O să mă scuzați pentru lipsa de reacție, dar rarissima tâmpenie a acestei ”explicații” mă amuțește complet. Ce se mai poate discuta cu un nene care chiar crede așa ceva?!
Pe de altă parte, dacă nu-i azi, asta nu-nseamnă că n-a fost cândva: acum niște zeci de ani, un băiat cu bani a crezut în politica liderului-jucător și l-a împrumutat cu toată încrederea. Pe băiat îl chema Aristide Blank, era cel de-al patrulea membru al camarilei de care v-am tot zis, și-avea pe mână o bancă solidă, moștenită de la tac-su (ăla chiar fusese om serios). În naivitatea lui, Aristică a crezut că e mare prieten cu șeful ăl mare, dacă merg împreună la femei, la băut și la împărțit comisioane; uitase că țara e România, unde șefu-i șef și-n pielea goală, iar el, Aristică, e un minoritar numai bun de sacrificat dacă mămăliga face explozie. Ghinion, și atunci mămăliga a explodat când nu se-aștepta nimeni. Banca i-a fost falimentată, el a ajuns dușmanul public numărul unu (”Ne-a furat jidanu’ banii!”), iar locul unde a nimerit era cu răcoare, dar fără verdeață. De nevastă-sa avusese grijă să divorțeze, așa că nimeni nu și-a băgat pielea în saramură pentru el: a făcut pârnaie și sub fasciști, și sub comuniști. Ar fi trebuit să se gândească de două ori la vorba ardelenenilor, ”Când te mesteci în tărâțe, te mâncă porcii”, înainte să bage bani în fundul politicienilor de Dâmbovița. Aviz amatorilor, acum și-n viitor!
Dacă vreți să vizitați casa-n care Aristide a fost și el om la locul lui, cu muierea lângă el (și încă ce muiere, spun sursele!), mergeți pe strada Eminescu din București, la numărul 151 (acum, acolo e-o cârciumă a unor chinezi. Sic transit gloria mundi); dacă vreți să vedeți unde-a fost banca, mergeți pe strada Doamnei, în centrul vechi. Evident, n-o puteți vedea decât pe dinafară: nici măcar cârciumă nu e, să intre omul și să se uite primprejur, cât timp bea și el o țuică.