Am avut degete rare. Niciodată nu m-am lipit de bani. Indiferent de epocă, am fost dator vîndut. Ba nu, mint, în prima jumătate a deceniului zece din secolul trecut, nu le-am simțit lipsa. Începînd cu 1996, însă, am dat de greu. Nu izbuteam să navighez de la o lună la alta. Uneori, mă descurcam cu 100.000 pe zi, echivalentul a zece lei actuali.Dar țin minte și acum o colaborare cu Televiziunea Română, în 1999, pentru emisiunea Artmania. Plata era de 100 de dolari pe ediție, așa că am simțit că-mi pusese Dumnezeu mîna-n cap. Dădusem probă, aveam dicție, eram (încă) prezentabil. Nici prin gînd nu mi-a dat să semnez un contract. Am mers pe încredere. Așa că mi-am dat demisia de la revista Dracula, m-am despărțit cu lacrimi în ochi de Alec, de Oana și de toată trupa. Gloria mă aștepta. Pe vremea aia locuiam cu chirie pe undeva prin Avrig, într-o garsonieră păduchioasă, la etajul șase. Eram, așa cum v-am spus, dator vîndut, dar, ca de atîtea ori în viață, eram și convins că norocul se va schimba. Sutele alea de dolari mă amețeau, mă îmbătau, în contul lor mă puteam împrumuta mai zdravăn și puteam trăi nițel mai omenește.
Se face prima emisiune, se face a doua, vine și-a treia… Totul mergea bine, doar că nu încasam nimic. Am întrebat în dreapta, în stînga: „Și plata?”. Ei bine, eram copleșit de explicații savante. Să nu-mi fac griji, totul se rezolvă, dar ce atîta grabă? „Las’ că te împrumut io, ai de unde să dai, n-au intrat zilele-n sac.” Adevărat, în sac nu intraseră, ci intraseră la apă, că era toamnă. Trecuse octombrie, trecuse noiembrie, se apropia Crăciunul și nimic.
Am dat cinstea pe rușine și m-am oțărît: „Băi, vă bateți joc de mine?”.Am fost privit lung, dar și azi sînt convins că își găsiseră fraierul. E adevărat, plata a venit, în cele din urmă, dar nu m-am putut bucura de bani. Am plătit fulgerător toate datoriile și am luat-o, din ianuarie, de la început. Doar că mă învățasem minte. Aveam, n-aveam treabă, mă înființam la casierie și pînă nu eram plătit nu mă dezlipeam de ghișeu. De bine, de rău, o scoteam la capăt. Partea nasoală era că venea vara și se termina contractul. La sfîrșitul lui mai, cînd mai erau două ediții, mi-am zis să economisesc, vorba lui Caramitru junior, să-mi rămînă două sute de dolari pentru vacanță. Ei bine, am filmat, dar banii nu i-am mai văzut niciodată și nici la telefoane nu mi-a mai răspuns nimeni.
Nu m-am întristat prea tare. Știți cum e, cînd ești obișnuit să pierzi, nu prea te doare-n bașcheți.
Dar tot răul e spre bine. Trei ani mai tîrziu, primesc un telefon, tot de la TVR, dar de la altă producătoare. Făcea o emisiune cu un titlu imposibil și nu avea moderator. Găsise un actor, dar actorul nu înțelegea emisiunea, găsise un scriitor, dar scriitorului nu-i plăcea emisiunea. Nici n-am stat pe gînduri, dar, om pățit, am semnat mai întîi un contract cu termeni beton. Abia acum, după atîta timp, pot să spun că nici n-ar fi fost nevoie. M-am înțeles cu Carmen Bărbulescu ca cu o soră mai mică.